— Îmi pare rău…

— Era tot ce aveam.

Pentru câteva secunde, camera a rămas în tăcere.

Apoi Eleanor a privit fotografia mai atent.

Și brusc fața i s-a schimbat.

Privirea i-a fugit de la fotografie la Chetta.

Apoi din nou la fotografie.

Și iar la Chetta.

— Dumnezeule…

Chetta a clipit surprinsă.

— Ce s-a întâmplat?

Bătrâna tremura.

— Nu se poate…

— Ce anume?

Eleanor și-a dus mâna la gură.

— Ochii tăi…

— Cum adică?

— Ai exact ochii lui.

---

În noaptea aceea, Eleanor nu a putut dormi.

A răscolit podul casei ore întregi.

A deschis cufere vechi.

A răsfoit scrisori.

A verificat documente pe care nu le mai atinsese de zeci de ani.

La răsărit, găsise ceea ce căuta.

Un dosar vechi.

Legat cu o panglică albastră.

În interior se afla o fotografie.

Fiul ei.

Și o femeie tânără pe care Eleanor nu o cunoscuse niciodată.

Pe spatele fotografiei era scris:

„Eu și Sarah. Vara lui 1998.”

Mai exista și o scrisoare.

Netrimisă.

În acea scrisoare, fiul ei mărturisea că Sarah era însărcinată.

Și că intenționa să se căsătorească cu ea după întoarcerea din misiune.

Dar nu se mai întorsese niciodată.

Murise într-un accident militar.

Iar Eleanor nu aflase niciodată despre copil.

---

Două zile mai târziu, bătrâna a mers la școală.

Întregul personal a fost surprins să o vadă.

Era cunoscută în oraș drept o femeie retrasă care rareori părăsea proprietatea.

Chetta a ieșit din clasă.

— Doamnă Eleanor? Sunteți bine?

Bătrâna avea ochii plini de lacrimi.

— Trebuie să vorbim.

Au intrat într-o sală liberă.

Acolo, Eleanor a scos fotografia și scrisoarea.

Chetta a citit fiecare rând.

Fața i s-a albit.

— Mama mea se numea Sarah…

Eleanor a închis ochii.