Partea 2: Masa adevărului

Victor rămase în picioare, încremenit între ușă și masă, ca un om care tocmai descoperise că podeaua pe care stă nu mai există.

Plăcinta din mâna lui tremura ușor. Nu din foame. Din frică.

— Ce glumă e asta, Ileana? a spus el, forțând un râs gol. Notar? Polițist? Pentru niște… plăcinte?

Mara a făcut un pas înainte, cu ochii înroșiți.

— Nu sunt doar plăcinte, Victor.

Notarul Pavel și-a deschis servieta fără să spună nimic. A scos un dosar gros, legat cu șnur roșu.

— Domnule Victor, a spus el calm, dar ferm, sunteți invitat să luați loc. Avem aici documente semnate, înregistrări și declarații oficiale.

Victor a râs din nou, dar râsul i s-a rupt la mijloc.

— Nu semnez nimic. Nu recunosc nimic.

Ileana s-a ridicat încet.

Nu mai era femeia care spăla vasele în tăcere. Nu mai era femeia care își cerea scuze pentru că există.

Era cineva care așteptase un an întreg această clipă.

— Nu trebuie să semnezi, a spus ea liniștit. Ai semnat deja.

Victor a clipit.

— Ce?

Ileana a arătat spre masa din bucătărie.

— Casa asta. Conturile. Actele de vânzare. Tot ce ai încercat să muți în secret.

Notarul a deschis dosarul.

— Semnăturile dumneavoastră au fost verificate criminalistic. Unele sunt false. Altele… aparțin unei persoane decedate.

Victor a făcut un pas înapoi.

— Nu e adevărat… Camelia mi-a spus că totul e legal…

Ileana a zâmbit trist.

— Camelia nu te-a iubit niciodată, Victor. A iubit doar ce puteai cumpăra.

Un moment de liniște.

Apoi telefonul polițistului a vibrat.

— Da… a spus el, ascultând. Am înțeles.

Și a ridicat privirea.

— Domnule Victor, avem mandat de percheziție pentru fraudă, fals și tentativă de înstrăinare ilegală de bunuri.

Lumea din bucătărie s-a strâns într-un punct mic.

Foarte mic.

Victor s-a uitat la Ileana ca și cum o vedea pentru prima dată.

— Tu ai făcut asta…?

Ileana a clătinat din cap.

— Nu eu. Tu ai făcut-o singur, în fiecare zi în care ai crezut că nu contează ce lași în urmă.

Maria, care stătea lângă perete, a vorbit încet:

— Eu am fost martoră la tot. Și nu sunt singura.

Victor a înghițit în sec.

— Și plăcintele? a întrebat el brusc. De ce plăcinte?