Chiar și ea nu știa că Arturo avea să spună asta atât de direct.

Mateo a izbucnit într-un râs nervos.

— Glumești.

— Nu.

— Nu mă poți da afară.

— Ba da.

— Unde să mă duc?

— Nu este problema noastră.

Mateo a lovit masa cu pumnul.

Farfuria a sărit și s-a spart pe podea.

Carmen s-a speriat.

Dar de această dată Arturo s-a ridicat imediat.

Înalt, impunător și neclintit.

— Mai faci un singur pas spre mama ta și chem poliția.

Mateo l-a privit.

În ochii tatălui său nu exista frică.

Doar hotărâre.

Pentru prima dată după mulți ani, cineva îi punea limite.

Și nu știa cum să reacționeze.

— Vă urăsc pe amândoi!

— Nu, fiule, a spus Carmen cu lacrimi în ochi. Tu te urăști pe tine însuți.

Camera a amuțit.

Cuvintele ei au lovit direct în rana pe care Mateo o ascundea de ani de zile.

Toată furia lui.

Toate eșecurile.

Toate scuzele.

Toate resentimentele.

Nu erau îndreptate către părinții lui.

Erau îndreptate către propria persoană.

Pentru că știa că și-a risipit șansele.

Știa că abandonase facultatea.

Știa că mințise.

Știa că devenise dependent de oameni care nu-l respectau.

Și știa că femeia pe care o lovise era singura care nu renunțase niciodată la el.

Dintr-odată, privirea i s-a oprit asupra vânătăii de pe obrazul mamei sale.

Obrazul pe care el îl lovise.

Mâna lui a început să tremure.

Nu mai putea evita adevărul.

Îl avea în față.

Carmen nu mai era doar mama care îl ierta mereu.

Era o femeie obosită.

Îmbătrânită înainte de vreme.

Rănită.

Umilită.

Și toate acestea din cauza lui.

Un nod uriaș i s-a format în gât.

— Mamă…

Vocea i s-a frânt.

Carmen nu a răspuns.

Îl privea cu ochii umezi.

Mateo a făcut un pas înainte.

Apoi încă unul.