Andrei închise ochii.

— Și dacă tot cad?

— Atunci vei fi mai aproape de alergare decât cei care nici măcar nu încearcă.

---

Când închise telefonul, liniștea se întoarse.

Dar ceva era diferit.

Nu era mai puternic.

Nu era mai curajos.

Era doar… hotărât.

---

Se ridică încet.

Își fixă proteza. Strânse curelele. Își puse adidașul pe celălalt picior.

Respirația lui era grea.

Vântul trecea ușor prin câmp, mișcând iarba uscată ca un val lent.

Și pentru o secundă, totul părea la fel ca înainte de accident.

Dar nu era.

Acum, fiecare pas era o decizie.

---

Făcu primul pas.

Apoi încă unul.

Proteza atinse pământul cu un sunet sec, aproape metalic, dar stabil.

Se opri.

Apoi mai făcu un pas.

Și încă unul.

---

La început, corpul lui tremura. Echilibrul era fragil, ca o promisiune încă neînvățată. Dar după câteva secunde, ceva se schimbă.

Nu era viteză.

Era control.

Nu era perfecțiune.

Era progres.

---

Andrei începu să meargă mai repede.

Apoi să alerge.

Nu ca înainte. Nu încă.

Dar suficient cât să simtă ceva ce nu mai simțise de mult: libertate.

---

Într-un moment, vântul îi lovi fața și pentru prima dată în doi ani, nu se gândi la ce a pierdut.

Se gândi la ce încă poate deveni.

---

Când se opri, era transpirat, cu respirația tăiată, dar zâmbea.

Un zâmbet mic. Fragil. Real.

Se așeză din nou în iarbă, lângă rucsac și proteză.

Dar de data aceasta, nu mai părea un om rupt între două vieți.

Ci un om în construcție.

---

Telefonul vibra din nou.

Un mesaj de la antrenor:

„Astăzi ai făcut mai mult decât să te ridici. Ai început să alergi din nou.”

---

Andrei ridică privirea spre cer.

Era același cer ca în ziua accidentului.

Dar el nu mai era același.

---

Și pentru prima dată, nu și-a mai spus că trebuie să revină.

Și-a spus ceva mai simplu:

„Trebuie doar să continui.”