Telefonul a sunat din nou.
Pe ecran: Monsieur Varenne.
Élise s-a uitat la Camille.
— Răspundem?
Camille a privit masa. Patru vieți mici se mișcau încet, căutând căldură.
— Da, a spus ea.
Și a apăsat butonul.
— Da?
Vocea lui era aceeași. Impacientată. Rece.
— S-a terminat, a spus Camille.
O pauză.
— Perfect. Atunci faceți sterilizarea acum și—
— Nu se mai face sterilizarea.
Tăcere.
De data aceasta, tăcerea nu era doar absență de sunet.
Era un șoc.
— Cum adică nu se mai face?
— Olympe a născut. Patru pui. Toți vii. Toți stabili.
Se auzi un oftat puternic.
— Deci acum am patru probleme în loc de una.
Camille a închis ochii o secundă.
— Nu sunt probleme. Sunt pui.
— Doctore, nu jucați cu cuvintele.
— Nu joc. Doar refuz să le reduc la obiecte.
Vocea lui Varenne s-a înăsprit.
— Eu nu îi vreau.
Camille a privit Olympe. Pisica își curăța încet unul dintre pui.
— Atunci va trebui să găsim soluții. Responsabil.
— Nu e responsabilitatea mea.
Camille a inspirat încet.
— Este exact responsabilitatea dumneavoastră.
Și a închis din nou.
În cameră a rămas liniștea.
Dar nu aceeași liniște de dinainte.
Aceasta era plină.
Élise s-a așezat pe un scaun, epuizată.
— O să ne urască, a spus ea.
Camille a zâmbit slab.
— Unii oameni urăsc când nu mai pot controla totul.
Élise a privit puii.
— Și ce facem acum?
Camille s-a întors spre fereastră. Afară, lumina zilei continua indiferentă.
— Acum îi ținem în viață. Pe toți.
O pauză.
— Și apoi vedem cine chiar merită să spună „al meu”.
Olympe a adormit în cele din urmă, cu puii strânși lângă ea.
Patru inimi mici bătând în ritmuri imperfecte, dar reale.
Camille a rămas lângă masă mult timp după ce totul s-a terminat.
Nu pentru că era obosită.
Ci pentru că unele decizii nu se termină odată cu actul medical.
Ele continuă să respire în cameră, mult după ce oamenii au plecat.
