La un moment dat, Vlad a găsit un ursuleț de pluș ascuns sub un trandafir.
Luca a găsit o mașinuță strălucitoare lângă gard.

Dar cel mai mare premiu era încă ascuns.

Bunicul i-a condus până la un copac bătrân din colțul grădinii.

Acolo îi aștepta o cutie mare, împodobită cu funde albastre.

Când au deschis-o, ochii lor s-au mărit de uimire.

Înăuntru se aflau două biciclete mici.

Roșie pentru Luca.
Albastră pentru Vlad.

Pentru câteva secunde, cei doi au rămas nemișcați.

Apoi au alergat direct în brațele bunicului.

— Mulțumim!

Era poate cel mai sincer și mai frumos „mulțumesc” pe care îl primise vreodată.

Bătrânul și-a simțit ochii umplându-se de lacrimi.

Nu pentru că bicicletele fuseseră scumpe.

Ci pentru că timpul trecea atât de repede.

Parcă ieri îi ținuse pentru prima dată în brațe.

Parcă ieri erau doar doi bebeluși care adormeau pe pieptul lui.

Iar acum alergau prin grădină și descopereau lumea.

Spre seară, când cerul a început să capete nuanțe aurii și portocalii, a venit momentul cel mai așteptat.

Tortul.

Toți invitații s-au adunat în jurul mesei.
Lumânările au fost aprinse.
Luminile s-au stins.

Camera a fost inundată de o lumină caldă și blândă.

— La mulți ani! au început să cânte cu toții.

Luca și Vlad priveau fascinați flăcările care dansau deasupra tortului.

Nu știau exact ce reprezintă acel moment.
Dar simțeau iubirea din jurul lor.

Și uneori asta este suficient.

— Gata? întrebă bunicul.

— Gata! strigară amândoi.

Au tras aer adânc în piept și au suflat împreună.

Lumânările s-au stins din prima.

Toată lumea a aplaudat.

Iar apoi…
s-a produs inevitabilul.

Luca a băgat primul deget direct în cremă.

Vlad l-a imitat imediat.

Câteva secunde mai târziu, jumătate din tort era pe fețele lor.

Cremă pe nas.

Cremă pe obraji.

Cremă pe haine.

Și chiar în urechi.

Râsetele au umplut casa.

Bunicul aproape că nu mai putea respira de atâta râs.

— Ei bine, acum știm răspunsul! a spus el.

— La ce? întrebă Ana.

— Cine s-a murdărit cel mai tare!

Toată lumea a izbucnit din nou în râs.