Căutarea iertării

Ana alergă afară, după bătrân. Căuta prin curte, strigându-l pe nume. Neagră și rece, rochia ei se agăța de bătaia vântului. Preț de câteva clipe, timpul părea că s-a oprit. Trimitea gânduri la Ion, cerându-i să o ajute.

„Te rog, iartă-mă, dacă ești aici. Îmi pare rău!” striga, tot mai disperată, cu fiecare pas.

În colțul grădinii, cu fața întoarsă spre soare, bătrânul stătea liniștit. La vederea Anei, surâse, dar tristețea îi umplea ochii. „Nu-mi fă griji, fetiță. Nu este prea târziu”, răspunse el, cu o blândețe care o îndurera și mai tare.

Ana se așeză pe iarbă lângă el și își ascunse fața între palme. „Aș fi vrut să te întâlnesc înainte, să îți spun cât te-a iubit Ion. Am greșit refuzându-te și acum mă simt… pierdută.”

Învățăturile bătrânului

Bătrânul îi așeză o mână caldă pe spate. „Ion a avut mereu un spirit bun. Aș vrea să nu duci această povară. Când am aflat de moartea lui, am înțeles că destinul este adesea greu de suportat. Dar să nu ierți pe tine, ci pe ceilalți care nu au putut să i te alăture în această călătorie.”

Cuvintele lui pătrunseseră adânc în inima Aniei. În scurt timp, începuse să povestească. Îi împărtăși bătrânului amintirile frumoase, momentele de nebunie iubitoare, dar și durerea profundă. Fiecare istorie îi împletea mai mult sufletele.

„Ion mi-a spus mereu că familia este cel mai important lucru din viață,” continuă ea, „dar uneori, mă întreb dacă eu am fost destul de bună pentru el.”

Bătrânul zâmbi din nou. „Am văzut fericire în ochii lui când vorbea despre tine. Nu te îndoi de valoarea ta.”