Râsul mamei ei.

Camioneta îndepărtându-se.

Și a înțeles ceva ce a închis în sfârșit o rană veche.

Ploaia chiar i-a luat ceva.

Dar nu „inutilitatea”.

I-a luat nevoia de a cerși dragoste acolo unde era doar mândrie.

I-a luat vălul de pe ochi.

I-a luat o familie de sânge care nu știuse niciodată să fie familie.

Și i-a deschis ușa către alta, mai simplă, mai reală, mai a ei.

Pentru că uneori, oamenii care îți poartă numele de familie te pot lăsa în drum sub furtună.

Și uneori, o străină în uniformă, un bărbat cu mâini de tâmplar și un bebeluș care plânge în brațele tale te învață că adevărata familie nu se naște întotdeauna cu tine.

Uneori vine când totul se prăbușește.

Și rămâne când toți ceilalți pleacă.

Povestea de mai sus este o compilație și nu este o poveste reală.