Rareș a oftat.
„Ilinca, e doar un câine.”

Și atunci am știut că nu mai există noi.

Am luat pașaportul veterinar. L-am deschis.
„Proprietar: Rareș P.”

„De ce ești tu aici?”

El a ridicat din umeri.
„Pentru că așa s-a trecut atunci.”

„De ce s-a trecut așa?”

„Serios nu-ți amintești?”

Nu-mi aminteam. Apoi mi-am amintit.

Și mi-am amintit cum mi-a spus că „o să fie mai simplu dacă documentele sunt pe numele lui”. Cum mi-a spus că „nu contează, e doar formalitate”. Cum am semnat fără să mă gândesc, pentru că aveam încredere.

În acel moment am înțeles ceva simplu: nu pierdusem doar un câine.
Pierdusem controlul asupra vieții mele.

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic.

„Unde te duci?” a întrebat el.

„Să-mi iau câinele.”

Adăpostul mirosea a metal, frică și ploaie veche. Argo era într-un colț, mai slab, mai tăcut. Când m-a văzut, nu a alergat. Nu putea.
A ridicat doar capul.

„Hei… bătrâne…”

Și atunci a încercat să dea din coadă.
Atât.

Am căzut în genunchi lângă el.
„Îmi pare rău… îmi pare atât de rău…”

El mi-a pus botul pe mâna mea, ca și cum mă ierta înainte să înțeleg ce am greșit.

Și atunci am știut.

Nu voi mai merge la nuntă.

Când m-am întors acasă, Rareș mă aștepta.

„L-ai luat?”

„Da.”

„Bine. Acum putem rezolva totul. Îl putem pune la cineva. Sau…”

„Nu mai există ‘noi’.”

A tăcut.

„Ce?”

„Nunta ta perfectă poate continua fără mine.”

Și am pus cheia pe masă.

Pentru prima dată, bucătăria nu mai mirosea a sos ars.
Mirosea a libertate.

Și a Argo.