## Lecția demnității

Într-o dimineață de iarnă, când gerul tăia respirația și zăpada înghețată făcea munca de zece ori mai grea, o scenă petrecută lângă o stație de autobuz mi-a frânt inima. Un tânăr elegant, îmbrăcat într-un palton scump, s-a împiedicat ușor de sacul de gunoi pe care nea Mihai tocmai îl schimba.

În loc să-și ceară scuze, tânărul s-a întors furios, l-a măsurat cu dispreț și a strigat destul de tare încât să audă toată lumea: — Fii mai atent, moșule! Nu vezi pe unde dai cu mătura aia? Din cauza unora ca tine ne murdărim pe pantofi! Pune-te la muncă, că de asta te plătim din taxele noastre!

Apoi, într-un gest de o aroganță greu de descris, a scos din buzunar un pumn de monede și le-a aruncat pe jos, în zăpadă: — Ia de aici, să-ți iei niște mănuși mai bune, că ești jalnic.

Oamenii din stație au întors capul în altă parte. Nimeni nu a spus nimic. Tăcerea lor a durut mai tare decât strigătul băiatului. Nea Mihai a încremenit. S-a uitat la monedele împrăștiate în zăpadă, apoi la tânărul care s-a urcat mândru în autobuz. Mâinile lui, ascunse în niște mănuși de lână găurite, tremurau ușor.

Nu s-a aplecat să ia banii. S-a sprijinit în coada măturii, a ridicat privirea spre cerul plumburiu și a tras aer în piept. În ochii lui nu era furie, ci o tristețe infinită pentru o lume care are buzunarele pline, dar sufletele complet goale.