Capitolul 2: Promisiunea din întuneric

Am ieșit din spitalul clinic ținând-o pe Maria de mână. Nu am scos niciun cuvânt tot drumul până acasă. Când am deschis ușa apartamentului nostru, fetița noastră de doar patru ani, Ioana, a alergat spre noi cu brațele deschise, purtând pe cap o coroniță din hârtie colorată pe care o făcuse la grădiniță.

— „Tati, tati! Privește, sunt o prințesă!”, a strigat ea, agățându-se de picioarele mele.

Am luat-o în brațe, strângând-o la piept cu o disperare pe care ea nu o putea înțelege. Părul ei mirosea a șampon de mere și a copilărie curată. Peste trei luni, ea nu avea să mai aibă tată. Peste trei luni, scaunul de la masa de Crăciun avea să rămână gol.

În acea noapte, în timp ce Maria adormise epuizată de plâns, m-am dus în baie. M-am sprijinit de chiuvetă și m-am privit lung în oglindă. Bărbatul din fața mea avea treizeci și patru de ani. Avea o viață întreagă înainte, visuri, planuri de viitor. Refuzam să accept că o masă de celule bolnave, apărută de nicăieri, avea dreptul să-mi dicteze sfârșitul.

Mi-am pus mâna pe piept, chiar în dreptul inimii, și am simțit bătaia ei regulată, puternică, încăpățânată.

— „Nu”, am șoptit în tăcerea băii. „Le-am promis celor de la spital că nu voi renunța. Nu voi renunța cât timp inima mea va continua să bată. Dacă știința a ridicat mâinile în sus, atunci voi căuta dincolo de știință.”

Capitolul 3: Lupta din spatele ușilor închise

A doua zi, am refuzat să mă mai comport ca un pacient aflat pe moarte. Am deschis computerul și am început să caut studii clinice, cazuri rare, tratamente experimentale din toate colțurile lumii. Maria m-a privit inițial cu o teamă profundă, crezând că am intrat într-o fază de negare periculoasă.

— „Răzvan, dragul meu, te rog… nu-ți face speranțe deșarte. Medicii au fost clari”, mi-a spus ea, îngenuncheată lângă scaunul meu.