Descoperiri neașteptate

Hainele mele erau îndesate în grabă. Un pulover atârna pe marginea valizei negre, pantofii erau aruncați printre lenjerii, iar deasupra celei roșii fusese pusă fotografia de la nunta noastră, cu rama crăpată. Radu nu era acasă. Nu avusese curajul să mă privească în ochi.

„— Unde este Ilinca?” am întrebat. La capătul celălalt s-a lăsat o tăcere scurtă. „— La mama.” „— De ce este la mama ta?” „— Pentru că trebuie să discutăm fără să o implicăm.”

Radu a oftat. „— Nu începe cu dramatismul.” Fraza lui preferată. Ori de câte ori plângeam, eram dramatică. Când îl întrebam unde fusese toată noaptea, eram paranoică. Dacă mă opuneam mamei lui, eram nerecunoscătoare. Când observam că din conturile noastre dispăreau bani, eram obsedată de control.

Lupta pentru dreptate

„— Adu-mi copilul acasă.”

„— Nu mai este casa ta.” Mi s-au înmuiat genunchii. M-am sprijinit de tocul ușii. „— Ce ai spus?” „— Casa este pe numele tatălui meu. Știi foarte bine. Noi am locuit aici cu acordul lui.”

„— Am renovat-o cu banii mei.” „— Ai contribuit la confortul familiei. Asta nu îți oferă drepturi de proprietate.” M-am uitat în jur. Eu alesesem culoarea pereților. Eu răzuisem vopseaua veche de pe feronerie în timpul sarcinii. Mama mea plătise acoperișul, iar eu îmi vândusem garsoniera ca să refacem instalațiile.