Lecția despre valoarea banilor

Banii de sub solniță nu i-am cheltuit niciodată. Nici măcar o dată în paisprezece ani. La coafor mergeam o singură dată pe an, de Paște, din banii de la piață, la o femeie care mă tundea în bucătăria ei cu douăzeci de lei. Restul bancnotelor intrau într-o cutie de tablă de la biscuiți, ascunsă în fundul dulapului, sub cearșafurile de zestre pe care nu le folosisem niciodată. Le neteziam cu palma, le așezam frumos, cu chip regele în aceeași parte, și puneam capacul la loc.

Nu știam ce fac cu ei. Știam doar că sunt ai mei. Singurul lucru din casa aia care era doar al meu.

Vecina mea de la etajul doi, doamna Viorica, lucrase o viață la bancă. Ieșise la pensie de câțiva ani și o vedeam mereu îngrijită, dreaptă, cu părul făcut. Într-o dimineață m-a găsit plângând pe scara blocului, cu sacoșele lângă mine. Petre îmi spusese la micul dejun, față de fratele lui venit în vizită, că „norocul meu e că m-a luat el, că altfel măturam pe la piață”.

Viorica nu m-a întrebat nimic. M-a luat de braț și m-a dus la ea, la o cafea. Abia la a treia cafea, peste vreo două săptămâni, i-am spus de cutia de tablă. Mi-era rușine, parcă mărturiseam un păcat. Ea m-a ascultat, apoi a pus ceașca jos și mi-a zis o vorbă pe care o țin minte și azi:

— Marioaro, banii care stau în cutie dorm. Banii puși la bancă muncesc. Tu muncești de treizeci de ani pentru toată lumea. E timpul să muncească și ceva pentru tine.

Ea m-a învățat tot. Ce e un depozit, ce e dobânda, ce înseamnă să rulezi banii, cum se citește un extras de cont. Îmi desena pe șervețele, cu pixul, cum crește o sumă lăsată în pace zece ani. Prima dată când am intrat cu ea în bancă îmi tremurau mâinile, credeam că o să râdă cineva de mine, o casnică cu bancnote netezite scoase dintr-o cutie de biscuiți. Nu a râs nimeni. Am plecat de acolo cu primul meu carnet și cu un sentiment pe care nu-l mai avusesem de la nunta mea: că mi se întâmplă ceva important.

Schimbarea radicală

De atunci, în fiecare marți dimineața, când Petre era în schimb, mergeam la bancă. Lună de lună, paisprezece ani. Banii de coafor intrau toți acolo. Iar de la un punct încolo, nu numai ei.

Pentru că mai aveam un secret. Mașina de cusut a mamei, o Ileana veche, care stătea în debara sub o pătură. Mama fusese croitoreasă și mă învățase de mică tot ce știa. Petre considera că e „lucru de babe” și nu s-a uitat niciodată la ea.

Am început cu o vecină care avea nevoie de un tiv. Apoi cu fata ei, care voia o rochie modificată pentru o nuntă. Apoi cu colega fetei. Într-un an, coseam pentru jumătate de cartier: uniforme de școală, pantaloni de scurtat, rochii de botez, fuste strâmtate. Femeile veneau dimineața, după ce pleca Petre, și își luau hainele în sacoșe de rafie, ca de la piață, să nu bată la ochi.

Mașina de cusut o porneam doar noaptea. Așteptam să-l aud pe Petre sforăind — sforăia de se auzeau geamurile — și abia atunci intram în debara, aprindeam veioza mică și coseam. Uneori până la două, la trei dimineața. Îmi amorțeau umerii, mă usturau ochii, dar nu mă simțeam niciodată obosită acolo. Mă simțeam a mea.