Scrisoarea din 1973

Într-o noapte din 1973, într-o casă străină, în timp ce sora mea dormea, eu nu am putut închide ochii. Am aprins o lampă cu petrol și am început să scriu. Pentru el. Pentru Vasile. Am scris tot: cum l-am văzut la nuntă, cum îmi tremura inima când îl auzeam râzând, cum îmi era rușine de ceea ce simțeam, cum nu aveam voie să spun nimic. Patru pagini de adevăr pe care nu le-am rostit niciodată cu voce tare. A doua zi, am ascuns scrisoarea în Biblia mea. Și acolo a rămas. 51 de ani.

O viață obișnuită… și totuși dublă

M-am căsătorit cu Petre. Un om bun. Un om corect. Un om care m-a iubit. Dar inima mea nu i-a aparținut niciodată complet. Nu pentru că nu am vrut. Ci pentru că deja fusese dată, fără voie, cu ani în urmă. Am trăit o viață întreagă între normalitate și tăcere. Învățătoare. Mamă. Soție. Și în fiecare Crăciun sau Paște, când îl vedeam pe Vasile la masă, zâmbeam. Vorbeam. Trăiam ca și cum nimic nu exista. Dar în mine… totul exista.

Pierderi și ani care trec

Stela a murit tânără. Prea tânără. Cancer. Atunci am plâns nu doar o soră… ci și o posibilitate care nu a existat niciodată. Vasile a rămas singur. Eu am rămas cu Petre. Și viața a continuat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ultima conversație

După moartea lui Petre, Vasile m-a sunat. Pentru prima dată în viață. Vocea lui era bătrână. Obosită. Dar calmă. — „Aurelio… mai ești acolo?” Și am răspuns: — „Sunt, Vasile. Dar viața noastră nu mai începe din nou.” Și a înțeles.