Revelația dureroasă

Am rămas cu mâna pe poartă. Am auzit cuvintele, dar nu intrau în mine. Parcă mi le spunea despre altcineva.

— Nu se poate, am zis. Soțul meu… noi avem două fete. Nu…

— Doamnă, a zis ea încet, mama copilului l-a lăsat acolo acum 3 săptămâni. A spus la asistente că se duce să-i cumpere ceva și n-a mai venit. Nu răspunde la telefon. Nimeni nu vine la copilul ăsta.

M-am prins de stâlpul porții. Simțeam făina uscându-mi-se pe mâini.

— De ce-mi spuneți mie?

Femeia a plâns.

— Pentru că nu mai are pe nimeni. Și pentru că e al lui Mihai. Semăna cu el de când s-a născut. Am fost singura care știa. Am zis… am zis că poate există un suflet de creștin în casa asta.

Am închis poarta. Efectiv am închis-o și am intrat în casă și m-am așezat pe scaun în bucătărie, cu cozonacul necopt umflându-se în castron.

Dilema unei mame

Trei luni. De 3 luni îmi plângeam bărbatul. De 3 luni le spuneam fetelor că tati e o stea. Puneam floare la poză, îi ștergeam praful de pe pantofii pe care nu voiam să-i dau la nimeni.

Și acum femeia asta îmi spunea că, în tot timpul în care eu îi făceam de mâncare și-i călcam cămășile, el avea un copil în alt oraș. Un băiat. Dovada vie că, într-o zi în care eu credeam că merge la muncă, el era în altă parte, în alt pat.

M-am uitat la mâinile mele. Îmi tremurau.

Larisa, fata mare, avea 12 ani. Oana avea 9. Erau la școală. Am stat singură toată ziua în bucătărie, cu o ceașcă de ceai care s-a răcit lângă mine, și m-am certat cu un mort.

„Cum ai putut?” ziceam cu voce tare, de parcă mă auzea. „Cum ai putut, Mihai?”

Noaptea n-am dormit. Iar dimineața, nu știu ce m-a apucat, am pus lucruri într-o geantă și am urcat în mașină.