Legătura cu bunica și dorința de a rămâne

După o vreme, scara a scârțâit. Nu era mama. Nu era tata. Era bunica. A urcat greu, cu genunchii ei bolnavi, și s-a așezat lângă mine pe scândurile prăfuite, fără o vorbă.

A stat așa, tăcută, minute întregi. Mă asculta cum plâng. Într-un târziu, m-a tras lângă ea și mi-a șoptit:

— Știu, puiul bunicii. Știu.

— Nu vreau, buni. Nu vreau să plec. Vreau să rămân cu tine, am zis printre sughițuri.

Ea m-a strâns tare.

— Du-te, Robert. Acolo o să ai viitor. Aici ce să faci tu, la găini și la capre? Du-te.

— Eu sunt aici. Mereu. Oriunde ai fi tu, eu sunt aici, la poarta asta.

M-a coborât din pod ținându-mă de mână. În curte m-am agățat de ea și n-am vrut să-i dau drumul. M-am agățat de rochia ei, de brațul ei, de tot ce puteam. Ea m-a dezlipit încet, deget cu deget, deși îi curgeau lacrimile pe obraji.

— Fii cuminte. Mănâncă tot. Și sună-mă.

M-au urcat în mașina cea mare. Am lipit fața de geam. Bunica a rămas la poartă, cu Lăbuș lângă ea, mică și dreaptă, cu batista în mână. N-a intrat în casă. A rămas acolo, la poartă, făcându-mi cu mâna, până când mașina a luat curba și n-am mai văzut nimic.

Aveam să mă întorc la poarta aceea abia peste 18 ani.

Viața în Italia și dorul de bunica

Nu mai țin minte drumul până în Italia. Știu doar că am adormit plângând și m-am trezit într-un oraș plin de lumini, unde nimeni nu vorbea ca mine.

Ne-am oprit într-un bloc înalt, cenușiu, la marginea unui oraș din nord. Apartamentul avea două camere și mirosea a vopsea nouă. Mama mi-a arătat o cameră numai a mea, cu un pat nou și un dulap plin de hainele acelea frumoase pe care mi le trimisese ani de-a rândul.

— Îți place, Robert? m-a întrebat, cu ochii plini de speranță.

Am dat din cap. Dar noaptea mi-am tras plapuma peste cap și am căutat cu mâna, în întuneric, spatele cald al bunicii. Nu era acolo.

Mama se dădea peste cap pentru mine. Îmi gătea, îmi călca hainele pentru școala nouă, mă întreba în fiecare seară cum a fost ziua. Voia să mă ia în brațe, să mă pieptene, să-mi pună mâna pe frunte când tușeam.

Și eu înghețam de fiecare dată. Nu pentru că n-o iubeam. Ci pentru că nu știam cum. Învățasem să fiu nepotul bunicii Marioara, nu copilul unei femei pe care o cunoșteam din cinci minute de duminică.