Ușa principală s-a deschis cu un scârțâit lung.

Înăuntru era frig.
Mult prea frig.

Podelele trosneau sub pașii ei.
Praful dansa în lumina care pătrundea prin fisurile zidurilor.

Mara a explorat fiecare încăpere.
Nu găsea nimic.
Doar ruine și tăcere.

Când era pe punctul să plece, a observat ceva neobișnuit.

În spatele unei biblioteci căzute exista o ușă ascunsă.

Inima i-a început să bată mai repede.

A împins lemnul greu și a descoperit o scară îngustă care cobora în întuneric.

A aprins lanterna telefonului și a continuat.

Subsolul era vechi și umed.
Pe pereți se vedeau urme ale timpului.
Într-un colț se afla un cufăr ruginit.

Mara s-a apropiat.

Capacul era încuiat.
Dar lacătul era atât de vechi încât s-a rupt la prima încercare.

Înăuntru se aflau zeci de scrisori.

Toate erau semnate cu același nume.

Sofia.

Mâinile Marei tremurau în timp ce deschidea prima scrisoare.

„Dacă cineva citește asta într-o zi, înseamnă că nu m-am mai întors.”

Respirația i s-a tăiat.

A continuat să citească.

Sofia povestea despre ceva ce descoperise accidental.
Un secret ascuns de cei mai influenți oameni din regiune.
O serie de documente care dovedeau furturi, minciuni și trădări întinse pe zeci de ani.

Copila găsise totul în conac.

Și cineva aflase că știe.

Scrisorile deveneau tot mai tulburătoare.

„Mă urmăresc.”

„Nu mai pot avea încredere în nimeni.”

„Dacă pățesc ceva, adevărul este aici.”

Ultima scrisoare era pătată de apă.
Sau poate de lacrimi.

„Mi-e frică.
Dar nu vreau să tac.
Poate că sunt doar un copil.
Dar adevărul contează.”

Mara a rămas nemișcată.