Învățăturile vieții

Când i-am strâns lucrurile din casă, am găsit în sertarul lui, între acte, o hartă veche a României, împăturită. Era desenat cu pixul, stângaci, un cerculeț în dreptul Constanței. Doar atât. M-am așezat pe marginea patului cu harta aceea în mână și am plâns până m-au durut coastele. Oare câți dintre noi vom rămâne cu o promisiune neținută în suflet, doar pentru că am crezut că părinții noștri o să fie mereu acolo?

O călătorie spre marea dorință

Vara trecută m-am dus la mare. Singur. Am plecat cu mașina de dimineață, am condus șapte ore și am ajuns la apus. Am mers pe plajă până la marginea apei, cu pantofii în mână, așa cum aș fi vrut să meargă și el. Am stat acolo, în apă până la glezne, uitându-mă la valuri, și i-am spus cu voce tare, ca un nebun, în vântul acela: “Uite marea, tată. Îmi pare rău că am întârziat.”

În seara aceea, pe plajă, când valurile se spărgeau încet la picioarele mele, am scos din buzunar harta veche a României. Am împăturit-o ușor și am lăsat o bucată din ea să fie luată de apă, purtată spre infinitul mării. Când m-am întors acasă, am luat o decizie: să nu mai pun niciodată viața pe pauză. Am început să-mi învăț propriul copil că timpul nu este ceva ce poți păstra într-un sertar, ci un dar pe care trebuie să-l trăiești acum, în fiecare zi, alături de cei dragi.