Reflectând Asupra Trecutului

Când aprind lumânarea, mâna îmi tremură puțin. Flacăra dansează, ca și cum ar ști ceva ce eu doar simt. Timpul nu mai este dușmanul meu, ci martorul meu. În liniștea camerei, îmi amintesc de toți cei care au fost aici înainte: mama mea, soțul meu, copilul meu și prietenii care au devenit nume pe pietre.

Mă întreb cum poate o inimă să țină atâtea plecări și totuși să bată. Răspunsul nu vine ca un cuvânt, ci ca o senzație. Inima nu uită, doar învață să poarte mai mult.

Continuând Să Trăiesc

Când tai prima felie de tort, nu mă grăbesc. Nu mai există grabă la vârsta mea, ci doar prezent. În acest moment, în bucătăria mea mică, în această zi de 107 ani, înțeleg ceva simplu: nu am ajuns aici pentru că am fost puternică, ci pentru că am continuat.

Viața nu este despre cât de tare trăiești, ci despre cât de mult rămâi atunci când totul te împinge să pleci. Dacă cineva ar întreba ce am învățat în 107 ani, aș spune doar atât: iubește oamenii cât sunt aici, spune ce simți cât încă poți și nu aștepta ca timpul să devină perfect.