Doamna Berta a spus într-o zi, în timp ce aranja porumbul copt:

— Uneori Dumnezeu nu trimite îngeri cu aripi. Uneori trimite oameni acoperiți de praf, ca nimeni să nu-i recunoască.

Renata a zâmbit abia.

Încă nu știa ce să creadă despre Julian.

Tot ce știa era că nu-l mai putea vedea așa cum îl văzuse înainte.

El a început să se pregătească de plecare.

Erau întâlniri.

Telefoane.

Vehicule care soseau pentru el.

Documente pe care le semna.

Personajul bețivului murise, și odată cu el și strania liniște a acelei căsuțe unde, în ciuda tuturor, Renata începuse să se simtă mai puțin singură.

Într-o după-amiază, ea a urcat pe colina mică ce domina satul.

Avea nevoie de aer.

Să gândească.

Să decidă ce să facă cu propriul viitor, pentru că pentru prima dată după mult timp, cineva îi spusese că poate alege.

Julian a apărut câteva minute mai târziu.

N-a întrebat de ce era acolo.

Doar a stat lângă ea.

— Când pleci? a întrebat ea.

— Pregătit.

— Și apoi?

— Să mă întorc la viața mea.

Fraza a durut-o mai mult decât se aștepta.

— Și unde mă încadrez eu în viața aceea?

Julian s-a întors spre ea.

— Oriunde vei decide tu.

Renata a râs cu jumătate de gură.

— Curios. Toată lumea a decis pentru mine până acum, și dintr-o dată, bărbatul care mi-a schimbat cel mai mult destinul îmi spune să aleg.

— Pentru că acum poți.

Ea l-a privit mult timp.

Nu mai putea vedea bețivul.

Nu doar milionarul.

Vedea un bărbat care luptase împotriva monștrilor altora, purtându-și propriile pete.

Un bărbat care o rănise.

Și totuși, fusese primul care îi deschisese o ușă.

— Nu știu dacă te voi ierta vreodată pe deplin, a spus ea în cele din urmă.