Toate sacrificiile ei primeau acum o recunoaștere pe care nu o ceruse niciodată.

După ceremonie, mai mulți profesori s-au apropiat de Maria.

Au felicitat-o pentru rezultatele școlare și i-au vorbit despre oportunitățile pe care le avea în viitor.

Unul dintre profesori chiar i-a spus că este convins că într-o zi va ajunge medic sau profesor universitar.

Maria a zâmbit timid.

Nu știa încă exact ce drum va urma.

Dar știa că vrea să muncească și să nu-și dezamăgească mama.

Spre sfârșitul serii s-a întâmplat ceva ce nimeni nu anticipase.

Aurelia s-a apropiat încet de Ioana.

Nu mai avea expresia arogantă din curtea școlii.

Părea obosită și rușinată.

Timp de câteva secunde a ezitat.

Apoi a spus încet:

— Ioana… vreau să-mi cer iertare.

Ioana a rămas surprinsă.

— Am fost nedreaptă.

Vocea Aureliei tremura.

— Am judecat după aparențe și am spus lucruri pe care nu ar fi trebuit să le spun niciodată.

Ioana nu răspunse imediat.

Privea femeia din fața ei și încerca să înțeleagă dacă vorbea sincer.

— Fata ta este minunată, continuă Aurelia. Iar în această seară mi-am dat seama că am pus prea mult preț pe lucrurile greșite.

Pentru prima dată după mulți ani, Aurelia părea sincer vulnerabilă.

Ioana a zâmbit ușor.

— Important este să învățăm din greșeli.

Aurelia a dat din cap.

Poate că primise și ea o lecție pe care nu o va uita niciodată.

Când petrecerea s-a încheiat, elevii au ieșit în fața restaurantului pentru ultimele fotografii.

Profesorii îi îmbrățișau.

Părinții îi priveau cu emoție.

Era sfârșitul unei etape importante.

Maria s-a apropiat de mama sa și a îmbrățișat-o strâns.

— Mulțumesc, mamă.

— Pentru ce?

— Pentru tot.

Ioana a încercat să glumească.

— Pentru rochia de 50 de lei?

Maria a râs.

— Nu. Pentru că m-ai învățat că valoarea unui om nu stă în ceea ce poartă.

Lacrimile au reapărut în ochii Ioanei.

Dar de data aceasta erau lacrimi de fericire.

În acel moment, Tanti Viorica s-a apropiat și ea.

Purta același zâmbet cald pe care îl avea mereu.

Maria a îmbrățișat-o imediat.