O Schimbare de Perspectivă

După ședință, oamenii au început să iasă încet. Părinți în costume elegante treceau pe lângă Vasile fără să-l privească sau îl priveau rapid, evaluându-l dintr-o singură privire. Andrei stătea nemișcat. Vasile s-a ridicat.

— „Hai, băiete,” a spus el încet.

Andrei nu s-a mișcat imediat. Când au ieșit pe hol, aerul părea mai rece.

— „Ți-a fost greu azi?” a întrebat Vasile.

Andrei a vrut să spună „nu”, dar nu i-a ieșit.

— „Da…” a recunoscut în cele din urmă.

Vasile a dat din cap, ca și cum înțelegea perfect.

— „Și mie mi-a fost greu la vârsta ta,” a spus el.

Andrei s-a uitat la el surprins.

— „Ți-a fost rușine?”

Vasile a zâmbit slab.

— „De multe ori. Dar nu de muncă. De faptul că nu puteam să-ți ofer mai mult.”

Cuvintele au căzut greu. Andrei a simțit ceva în piept care se strângea.

Acceptarea și Înțelegerea

— „Eu nu vreau mai mult…” a spus el încet.

Vasile s-a oprit.

— „Ba da, vrei,” a răspuns el calm. „Și e bine. Trebuie să vrei mai mult decât am avut eu.”

Au mers câțiva pași în tăcere. La ieșirea din liceu, Andrei s-a oprit.

— „Îmi pare rău…”

Vasile a ridicat din sprânceană.

— „Pentru ce?”

Andrei a înghițit în sec.

— „Pentru cum m-am purtat azi.”

Tatăl lui a tăcut câteva secunde. Apoi i-a pus mâna pe umăr. Greu. Cald. Real.

— „Nu trebuie să-ți pară rău,” a spus el. „Trebuie doar să înveți.”

Andrei a dat din cap.