Destinația: Cerul

Pe biletul din mână, în locul unde ar fi trebuit să fie tipărit un cod de bare rece sau numele unui oraș oarecare, era scris manual, cu litere calde de mână, un mesaj care i-a inundat ochii de lacrimi: „Zborul tău privat, comandat și pilotat de fiii tăi. Locul 1A, direct în inima noastră.” La numărul zborului erau trecute inițialele tatălui lor, urmate de anul în care casa fusese vândută, ca o dovadă că băieții nu uitaseră nicio clipă sacrificiul de la care pornise totul.

Mihai a luat-o blând de braț, iar Paul i-a ridicat geanta mică din pânză — aceeași geantă în care Tereza păstrase în toți acești ani primele desene cu avioane făcute de ei la lumina lumânării. Când au ajuns pe pista aeroportului, în fața unui uriaș avion de linie, întreaga echipă de la sol, însoțitorii de zbor și mecanicii s-au aliniat într-un cordon de onoare. Toți au salutat-o cu un respect profund pe femeia măruntă, îmbrăcată simplu, care pășea timid pe covorul asfaltat.

Băieții au condus-o mai întâi în cabina de pilotaj. Mihai s-a așezat pe scaunul căpitanului, iar Paul a ocupat locul de copilot. Pentru prima dată în viață, după două decenii în care privise avioanele doar de la firul ierbii, Tereza a simțit cum uriașa pasăre de metal se desprinde de sol și taie norii cenușii. Când au atins altitudinea de croazieră, vocea caldă a lui Mihai a răsunat prin difuzoarele aeronavei, adresându-se nu doar pasagerilor, ci pargă întregului univers: „Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul. Astăzi avem la bord cel mai important pasager din viața noastră. Este mama noastră, femeia care și-a vândut casa pentru ca noi doi să putem atinge cerul. Mamă, acest zbor și fiecare aterizare reușită din cariera noastră îți aparțin în totalitate.”

Zborul i-a purtat direct la Paris, orașul luminilor, locul despre care Tereza doar citise în cărțile vechi din biblioteca școlii și la care nu îndrăznise niciodată să viseze în nopțile lungi în care frământa aluatul. Acolo, într-un cartier liniștit, băieții cumpăraseră împreună o casă superbă, cu o grădină plină de mușcate mari, exact așa cum îi plăceau ei. În timp ce privea apusul de soare deasupra Parisului, strânsă în brațe de cei doi piloți ai ei, Tereza a înțeles că nicio noapte de iarnă cu mâinile înghețate și nicio lacrimă de singurătate nu fuseseră în zadar. Vânduse o căsuță de chirpici la marginea Ploieștiului, dar le cumpărase băieților ei întreg cerul, iar ei o aduseseră, în sfârșit, acasă.