Atunci s-a auzit un zgomot afară.
Clara a încremenit.
A luat cuțitul.
S-a apropiat încet de ușă.
Și a privit printr-o crăpătură.
Era Elías.
Rănit.
Acoperit de praf.
Dar viu.
Foarte viu.
Când a intrat, Clara a observat sângele de pe umărul lui.
„Ești împușcat.”
„Doar zgâriat.”
„Minți prost.”
Elías a râs pentru prima dată.
Un râs obosit.
Dar sincer.
Apoi privirea lui a căzut pe documentele împrăștiate.
Fața i s-a schimbat imediat.
„Doamne…”
„Le cunoști?”
Elías a dat din cap.
„Acum înțeleg.”
„Ce?”
„De ce vă urmăresc.”
Clara l-a privit fix.
„Cine ești cu adevărat?”
Timp de câteva secunde, bărbatul nu a răspuns.
Apoi și-a scos o insignă veche ascunsă sub cămașă.
O insignă oficială.
De investigator federal.
„Mă aflu sub acoperire de aproape doi ani”, a spus el.
„Îl urmăresc pe Aurelio Cárdenas.”
„Și?”
„Și tocmai ai în mâini dovezile care îl pot trimite la închisoare pe viață.”
Clara s-a uitat spre copiii adormiți.
Nouă suflete.
Nouă motive să lupte.
Nouă motive să nu cedeze.
Elías a privit și el spre ei.
„Va fi periculos.”
„Știu.”
„Vor încerca să vă găsească.”
„Știu.”
„Poți încă să fugi.”
Clara s-a ridicat încet.
Obosită.
Flămândă.
Cu mâinile sfâșiate și inima frântă.
Dar mai puternică decât fusese vreodată.
„Nu mai fug.”
Vocea ei a umplut încăperea.
„Mi-au luat casa.”
„Mi-au luat soțul.”
„Aproape mi-au luat copiii.”
„Nu mai fug.”
Elías a privit-o lung.
Apoi a înclinat încet capul.
Ca un om care tocmai înțelesese că adevărata forță nu vine din arme.
Ci din dragostea unei mame.
Afară, în depărtare, luminile călăreților începeau să apară din nou.
Vânătoarea nu se terminase.
Abia începea.
Dar pentru prima dată după moartea lui Esteban, Clara Salvatierra nu se mai simțea singură.
Iar oamenii care îi distruseseră viața urmau să afle curând că cea mai periculoasă persoană din Chihuahua nu era un pistolar, un politician sau un magnat.
Ci o mamă care nu mai avea nimic de pierdut.
“`
