Semnul de sub ochi

Am privit femeia aceea ca și cum văzusem o fantomă.

Nu pentru că o cunoșteam.
Nu o mai văzusem niciodată în viața mea.

Ci pentru că avea în mână ceva ce mi-a făcut inima să se oprească pentru o secundă.

O fotografie.

Teodor îi sărise în brațe, iar fotografia ieșise puțin din geanta ei deschisă.
Era doar o imagine mică, prinsă într-un portofel transparent.

Dar chipul din fotografie semăna atât de mult cu Matei încât genunchii mi s-au înmuiat.

Nu era posibil.

Pur și simplu nu era posibil.

Mi-am repetat asta de zeci de ori în drum spre casă.

Când am ajuns în apartamentul meu, am scos albumul vechi pe care nu-l mai deschisesem de aproape un an.

Fotografii de la aniversări.
Excursii.
Prima zi de liceu.
Prima lui bicicletă.

Și acolo era semnul.
Mica semilună de sub ochiul drept.

Am trecut degetele peste fotografie și am izbucnit în plâns.

Nu pentru că aș fi crezut că Teodor era Matei.

Știam că asta este imposibil.

Dar pentru câteva secunde, în curtea grădiniței, durerea mea adormită de ani întregi se trezise din nou.

Întrebări fără răspuns

În zilele care au urmat, am încercat să mă comport normal.

Teodor era un copil minunat.
Respectuos.
Curios.
Blând cu ceilalți.

Exact genul de copil pe care îl îndrăgești imediat.

Și poate tocmai asta mă speria.

În fiecare gest al lui descopeream ceva familiar.

Când era concentrat, își mușca ușor buza de jos.
Matei făcea la fel.

Când era emoționat, își freca mâinile una de alta.
Matei făcea la fel.

Iar când râdea…

Doamne…

Avea exact același râs cald care umplea odinioară casa mea.

Într-o după-amiază, după program, mama lui a rămas câteva minute să vorbească.

O chema Ana.

Era o femeie în jur de treizeci și cinci de ani, cu o voce calmă și o expresie blândă.

— Vă mulțumesc pentru răbdarea cu Teodor, mi-a spus.
S-a adaptat mult mai repede decât ne așteptam.

Am zâmbit.

— Este un copil extraordinar.

Ochii ei s-au luminat imediat.

— Știu. Suntem foarte norocoși.

„Suntem.”

Felul în care a spus acel cuvânt mi-a atras atenția.