Camila îl urma.
Dar în hol…
totul s-a oprit.
Pe scările mari, în fața recepției, stătea Mariana.
Nu singură.
Cu consiliul de administrație.
Cu avocații.
Cu directorul general al hotelului.
Și cu liniștea unui om care nu mai are nimic de pierdut.
Arturo a încremenit.
— Mariana… ce cauți aici?
Ea a făcut un pas înainte.
Și pentru prima dată, Arturo nu a mai văzut soția lui.
A văzut proprietarul.
— Bun venit la Hotel Alvarado, a spus ea calm.
Vocea ei nu tremura.
Nu era furie. Nu era dramă.
Era sfârșit.
Camila a făcut un pas în spate instinctiv.
— Tu… tu ești proprietara?
Mariana a înclinat ușor capul.
— De treisprezece ani.
Arturo a râs nervos.
— Nu poți face asta… eu am semnat… eu am condus…
Octavio a deschis un dosar.
— Ați semnat documente falsificate. Ați mutat fonduri fără autorizare. Ați prezentat informații false investitorilor.
Pauză.
— Și, cel mai important… ați crezut că ea nu va verifica niciodată.
Mariana s-a apropiat încet.
Doar un pas.
Destul cât să-l facă pe Arturo să înțeleagă că nu mai există scăpare.
— Ai confundat tăcerea mea cu slăbiciune, a spus ea.
El a deschis gura… dar nu a ieșit niciun cuvânt.
— Hotelul acesta nu a fost niciodată al tău, Arturo.
O pauză.
— Doar ai locuit în el, cât timp ai crezut că dorm.
Camila a lăsat geanta jos și a făcut un pas înapoi, ca și cum brusc înțelegea că nu face parte dintr-o poveste de lux… ci dintr-un colaps.
Arturo s-a uitat la Mariana pentru prima dată fără aroganță.
Doar frică.
— Ce vrei?
Mariana a zâmbit.
Și acel zâmbet a fost mai rece decât orice pedeapsă.
— Să-mi iau hotelul înapoi.
— Și viața mea.
— Bucată cu bucată.
În acea zi, Arturo Ledesma a înțeles ceva simplu:
nu fusese niciodată proprietarul jocului.
Doar jucase într-unul care îi supraviețuise deja.
