Apoi, într-un gest de o aroganță greu de descris, a scos din buzunar un pumn de monede și le-a aruncat pe jos, în zăpadă: — Ia de aici, să-ți iei niște mănuși mai bune, că ești jalnic.

Oamenii din stație au întors capul în altă parte. Nimeni nu a spus nimic. Tăcerea lor a durut mai tare decât strigătul băiatului. Nea Mihai a încremenit. S-a uitat la monedele împrăștiate în zăpadă, apoi la tânărul care s-a urcat mândru în autobuz. Mâinile lui, ascunse în niște mănuși de lână găurite, tremurau ușor.

Nu s-a aplecat să ia banii. S-a sprijinit în coada măturii, a ridicat privirea spre cerul plumburiu și a tras aer în piept. În ochii lui nu era furie, ci o tristețe infinită pentru o lume care are buzunarele pline, dar sufletele complet goale.

O cafea caldă și o conversație

Nu am mai rezistat. Am mers la magazinul de la colț, am cumpărat două cafele fierbinți și un pachet de biscuiți proaspeți. M-am întors pe trotuar, m-am așezat pe marginea unei bănci acoperite de un strat subțire de gheață și i-am întins o cană.

— Bună dimineața, nea Mihai. Luați o cafea caldă, e un ger cumplit astăzi.

S-a uitat la mine surprins, de parcă nu-i venea să creadă că cineva i se adresează pe nume. A primit cana cu ambele mâini, strângând-o de parcă ar fi fost cel mai prețios dar de pe pământ.

— Mulțumesc, mamă… a șoptit el, cu o voce răgușită de frig. Puțini oameni ne mai spun pe nume în ziua de azi. Pentru majoritatea, suntem doar „ăia cu gunoiul”.