Copiii alergau veseli printre tarabe și baloane.

Dar Andrei, Maria și Ion aveau un plan diferit.

Înainte de petrecere, au luat cutia cu toate felicitările și au pornit spre casa doamnei Ana.

Drumul părea mai lung decât de obicei.

Emoțiile le apăsau inimile.

Când au ajuns la poartă, au observat că florile din grădină erau înflorite.

Același parfum delicat îi întâmpina ca în fiecare primăvară.

Andrei a bătut ușor la ușă.

Câteva secunde mai târziu, aceasta s-a deschis.

În prag apăru doamna Ana.

Părea mai slabă.

Părea obosită.

Dar zâmbetul ei era același.

Cald.

Bun.

Sincer.

„Copiii mei…” șopti ea emoționată.

Maria simți cum i se umplu ochii de lacrimi.

„Am venit să vă vedem.”

„Și să vă aducem ceva”, adăugă Ion.

Andrei întinse cutia.

„Este din partea tuturor copiilor din sat.”

Doamna Ana o deschise încet.

Prima felicitare o făcu să zâmbească.

A doua îi aduse lacrimi în ochi.

A treia o făcu să își ducă mâna la inimă.

Apoi încă una.

Și încă una.

Și încă una.

Fiecare mesaj îi amintea de generațiile de copii pe care îi învățase.

Fiecare desen era o dovadă că munca ei nu fusese în zadar.

La un moment dat, lacrimile au început să-i curgă pe obraji.

Nu erau lacrimi de tristețe.

Erau lacrimi de emoție.

„Nu am primit niciodată un cadou atât de frumos”, spuse ea.

Andrei zâmbi.

„Nici măcar de ziua dumneavoastră?”

„Niciodată.”

Copiii se priviră surprinși.

„Dar sunt doar niște desene…” spuse Maria timid.

Doamna Ana clătină din cap.

„Nu.”

Ridică una dintre felicitări.

„Acesta este timpul vostru.”

Ridică alta.

„Acesta este sufletul vostru.”

Ridică încă una.

„Iar acestea sunt dovezi că bunătatea există.”

Liniștea care a urmat a fost una specială.

O liniște plină de emoție.

O liniște care spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

După câteva minute, doamna Ana îi invită în grădină.

S-au așezat împreună sub nucul bătrân.

Au povestit.

Au râs.

Au rememorat întâmplări din clasă.