A doua zi dimineață, înainte de deschiderea cofetăriei, Elena a pornit cu mașina prin oraș.
A întrebat în cartier.
A întrebat la magazinul din colț.
A întrebat vecinii.
Și după aproape două ore a găsit căsuța copiilor.
A rămas șocată.
Acoperișul era deteriorat.
Ferestrele erau vechi.
Curtea era aproape pustie.
Dar ceea ce a impresionat-o cel mai mult a fost curățenia.
Totul era îngrijit.
Deși nu aveau nimic, oamenii aceia își păstraseră demnitatea.
Bunica Ana a deschis ușa cu emoție.
Nu-i venea să creadă cine o vizita.
Doamna Elena a intrat și a stat de vorbă cu familia ore întregi.
A aflat adevărul.
Părinții copiilor muriseră într-un accident cu doi ani înainte.
Bunica îi crescuse singură.
Pensia abia le ajungea pentru medicamente.
Uneori Leo mergea să adune sticle pentru a cumpăra pâine.
Alteori renunța la propria porție de mâncare pentru ca Mia să poată mânca mai mult.
Elena a simțit un nod în gât.
Era imposibil să rămână indiferentă.
În următoarele săptămâni au început să se întâmple lucruri ciudate.
Foarte ciudate.
Un medic renumit a acceptat să o consulte gratuit pe bunica Ana.
Un magazin de haine a donat îmbrăcăminte pentru copii.
Directorul unei școli private a oferit două burse complete.
Iar cineva plătea în secret toate aceste lucruri.
Leo nu înțelegea nimic.
Dar bănuia cine era persoana respectivă.
Într-o după-amiază, după terminarea cursurilor, a mers la cofetărie.
Doamna Elena pregătea niște prăjituri.
Când l-a văzut, a zâmbit.
— Bună, campionule.
— Bună ziua…
Leo a rămas câteva secunde tăcut.
Apoi a scos din buzunar o pungă mică.
Înăuntru erau câteva monede.
— Ce sunt acestea? a întrebat femeia.
— Pentru tort.
— Nu am terminat să-l plătesc.
Ochii Elenei s-au umplut de lacrimi.
— Leo…
— Vreau să fiu corect.
— Mi-ați făcut un bine și nu vreau să profit.
În acel moment, Elena nu s-a mai putut abține.
L-a îmbrățișat.
Ca pe propriul copil.
— Nu-mi datorezi nimic.
