Amintiri din trecut

În sufragerie există o fotografie mare. Mama poartă uniformă. Tata poartă uniformă. Și amândoi zâmbesc. În fiecare zi ne oprim în fața acelei fotografii și îi salutăm. Uneori le trimitem pupici, alteori le povestim ce am făcut. Unul dintre noi a învățat să numere până la zece, altul a desenat un soare, iar celălalt încă adoarme cu ursulețul pe piept.

Bunica spune că atunci când iubești pe cineva, chiar dacă este departe, iubirea găsește întotdeauna drumul spre el. Casa noastră nu mai este la fel. Nu mai auzim pașii mamei prin bucătărie, nu mai auzim râsul tatei atunci când ne ridica pe toți trei în brațe deodată. Există doar liniște.

Momente de tristețe și speranță

În unele nopți, unul dintre noi începe să plângă. Apoi plângem toți. Nu pentru că suntem triști tot timpul, ci pentru că inimile mici simt lipsa oamenilor pe care îi iubesc. Bunica vine repede, ne acoperă cu păturile și ne spune povești despre curaj, iubire și familie. Ne asigură că cei care se iubesc nu se pierd niciodată cu adevărat.

Într-o dimineață, am găsit un plic pe masă. Era de la mama și tata. Bunica ni l-a citit cu voce tare. „Dragii noștri copii, dacă citiți această scrisoare, înseamnă că este ziua voastră. La mulți ani, iubirile noastre! Știm că suntem departe și că poate nu înțelegeți încă de ce. Dar să știți un lucru: nici măcar o singură zi nu trece fără să ne gândim la voi.”