Momente de tristețe și speranță

În unele nopți, unul dintre noi începe să plângă. Apoi plângem toți. Nu pentru că suntem triști tot timpul, ci pentru că inimile mici simt lipsa oamenilor pe care îi iubesc. Bunica vine repede. Ne acoperă cu păturile și ne spune povești. Ne vorbește despre curaj, despre iubire, despre familie. Și despre faptul că cei care se iubesc nu se pierd niciodată cu adevărat.

Într-o dimineață, am găsit un plic pe masă. Era de la mama și tata. Bunica ni l-a citit cu voce tare. „Dragii noștri copii, dacă citiți această scrisoare, înseamnă că este ziua voastră. La mulți ani, iubirile noastre! Știm că suntem departe și că poate nu înțelegeți încă de ce. Dar să știți un lucru: nici măcar o singură zi nu trece fără să ne gândim la voi.”

Sărbătoarea în absență

Bunica a început să plângă. Noi am zâmbit. Nu înțelegeam toate cuvintele, dar am înțeles iubirea. Iubirea se înțelege fără explicații. În acea zi, vecinii au venit cu baloane colorate. O doamnă a adus un tort. Un domn a adus sucuri. Copiii de pe stradă au venit să se joace cu noi. Și, pentru câteva ore, casa s-a umplut din nou de viață.

Atunci bunica ne-a spus ceva ce nu vom uita niciodată: „Familia nu este formată doar din oamenii care locuiesc în aceeași casă. Familia este formată și din oamenii care aleg să nu te lase singur atunci când ai cea mai mare nevoie.”