Într-o noapte rece de noiembrie, au început contracțiile.

Era mult prea devreme.

Soțul ei a dus-o de urgență la spital.

Medicii au alergat prin coridoare.

Atmosfera era tensionată.

Orele păreau zile.

Elena se ruga în tăcere.

Nu pentru ea.

Pentru copiii ei.

După o intervenție dificilă, primul copil a venit pe lume.

Apoi al doilea.

Apoi al treilea.

Trei plânsete au umplut sala de nașteri.

Trei voci mici care anunțau începutul unei noi vieți.

Elena a izbucnit în lacrimi.

Nu existau cuvinte pentru ceea ce simțea.

Doctorul i-a arătat bebelușii.

Un băiat și două fetițe.

Era cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată.

Totuși, lupta nu se terminase.

Copiii s-au născut prematur și au fost duși la terapie intensivă neonatală.

Zile întregi, Elena a stat lângă incubatoare.

Îi privea.

Le vorbea.

Le cânta încet.

Și se ruga neîncetat.

În fiecare dimineață întreba medicii dacă sunt mai bine.

În fiecare seară pleca acasă cu inima grea.

Dar nu și-a pierdut speranța.

După săptămâni de îngrijiri și emoții, a venit ziua mult așteptată.

Medicii au zâmbit.

— Sunt suficient de puternici pentru a merge acasă.

Elena a simțit că întreaga lume se luminează.

În sfârșit își putea ține copiii în brațe fără teamă.

Acasă au început adevăratele provocări.

Trei bebeluși înseamnă trei ori mai multe scutece.

Trei ori mai multe nopți nedormite.

Trei ori mai multe griji.

Dar și trei ori mai multă iubire.

Uneori dormea doar două ore pe noapte.

Uneori era atât de obosită încât abia putea sta în picioare.