În acel moment, Lucas a pus mâna pe masa dintre noi:
— Cred că ar trebui să ne oprim aici.
Și pentru prima dată, mama nu a mai replicat imediat.
Când am plecat, aerul de afară era rece, dar eliberator. Pașii noștri pe trotuar păreau mai ușori decât tăcerea din casă.
— O să se supere, a spus Lucas.
— Știu.
— O să spună că ești rece.
Am zâmbit amar.
— Știu și asta.
Am mers câțiva pași în tăcere, apoi am adăugat:
— Dar dacă nu punem limite acum, nu o va face nimeni pentru noi.
Zilele au trecut greu. Telefonul mamei a rămas tăcut. Filip nu a mai scris. Clara a dat un mesaj scurt, politicos, fără emoție.
Casa nouă părea mai liniștită, dar și mai rece. Ca și cum pereții încă nu învățaseră să ne protejeze de lume.
Într-o seară, Lucas a venit cu două cești de ceai și s-a așezat lângă mine.
— Regreți? m-a întrebat.
Am privit în ceașcă, la aburul care se ridica încet.
— Nu. Dar doare.
El a dat din cap.
— Asta înseamnă că ai făcut ceva corect.
După două săptămâni, mama a venit din nou. Fără telefon. Fără avertisment.
Am deschis ușa și am văzut-o obosită. Mai mică decât o știam.
— Pot intra? a întrebat simplu.
Am dat din cap.
În bucătărie nu a mai existat spectacol. Doar liniște.
— Filip a găsit o chirie, a spus ea în cele din urmă. Mică. Dar stabilă.
Am încuviințat.
— E bine.
Apoi a adăugat, fără să mă privească:
— Poate că ai avut dreptate.
Aceste cuvinte au fost mai grele decât toate reproșurile de dinainte.
Nu am răspuns imediat. Nici nu era nevoie.
Pentru prima dată, nu mai era o luptă.
Când a plecat, Lucas a închis ușa încet.
— Crezi că se va schimba ceva? a întrebat el.
Am privit spre casa noastră, spre pereții pe care îi construisem cu ani din viață, nu doar cu bani.
— Nu știu, am spus sincer. Dar știu că noi nu ne mai pierdem pe drum.
Și pentru prima dată după mult timp, tăcerea din casă nu mai părea o povară.
Părea liniște.
