Prima noastră zi

Când am venit pe lume, totul a fost haos și lumină. Mâini grăbite, voci emoționate, aparate care bipăiau. Dar ceea ce nu știam era că, dincolo de agitație, cineva plângea de fericire: părinții noștri.

Ne-au spus că atunci când ne-au văzut împreună pentru prima dată, nu au mai putut vorbi. Doar ne-au privit. Ca și cum două miracole mici se țineau deja de mână. Și chiar dacă eram mici, am simțit ceva: că acolo, în brațele lor, era începutul unei povești care nu se va rupe niciodată.

Primele noastre amintiri

Nu ne amintim totul. Dar simțim. Simțim cum plângeam noaptea și cum, imediat, celălalt se liniștea când auzea vocea fratelui sau surorii lui. Simțim cum ne atingeam mâinile mici fără să știm de ce. Simțim cum râsul unuia îl făcea pe celălalt să râdă fără motiv.

Era ca și cum lumea întreagă începea și se termina în noi doi.