Vocea mea era abia o șoaptă.

Agenta mă privea în tăcere.

Știa.

Știa deja.

Am continuat.

„În ultimele șase luni am descoperit că cineva din cercul meu apropiat transmite informații către oamenii pe care i-am ajutat să-i investigăm.”

Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul.

„La început am crezut că este un coleg.”

„Apoi am descoperit adevărul.”

Respirația mi se opri.

„Persoana respectivă este mama ta.”

Scrisoarea aproape că mi-a căzut din mână.

— Nu…

— Domnule Mercer…

— Nu!

Am făcut un pas înapoi.

— Nu este posibil.

Mama mea?

Femeia care plânsese la înmormântare?

Femeia care îmi trimisese mesaj?

Femeia care fusese căsătorită cu tata timp de patruzeci de ani?

Nu.

Nu putea fi adevărat.

Dar scrisoarea continua.

„Nu știu dacă a făcut-o din frică, din șantaj sau din alegere. Dar știu că informațiile pe care le-a transmis au dus la moartea a doi oameni.”

M-am prăbușit pe un scaun.

Totul devenise ireal.

Ca un coșmar.

„Dacă citești asta, înseamnă că am fost obligat să dispar înainte să aflu întreaga rețea.”

„Nu puteam avea încredere în nimeni.”

„Nici măcar în familie.”

Lacrimile îmi încețoșau vederea.

Nu pentru că era mort.

Ci pentru că era viu.

Și alesese să mă lase să-l îngrop.

Agenta se apropie încet.

— Tatăl dumneavoastră a insistat să nu vă spunem nimic.

— De ce?

— Pentru că vă iubea.

Am râs amar.

— Asta nu seamănă deloc cu iubirea.

— Ba da.

Vocea ei deveni blândă.

— În lumea lui, iubirea însemna să vă țină în viață.

Liniștea se așternu între noi.

Atunci telefonul începu iar să sune.

Mama.

Din nou.

Agenta își duse mâna la armă.

— Nu răspundeți.

Dar de data aceasta era prea târziu.

Apelul se opri.

Iar un mesaj nou apăru instantaneu.

L-am deschis.

Conținea o singură fotografie.

Celeste.

Soția mea.

Și copiii.

În propria noastră casă.

Fotografia fusese făcută în acel moment.

În acea clipă.

Un al doilea mesaj apăru imediat.

Știm unde sunt.

Apoi altul.

Întoarce-te acasă.

Agenta înjură printre dinți.

— Ne-au găsit.

— Cine?

— Oamenii de care tatăl dumneavoastră încerca să vă protejeze.

Înainte să mai pot întreba ceva, luminile din depozit pâlpâiră.

O dată.

De două ori.

Apoi se stinseră complet.

Întunericul înghiți totul.

Și din exterior se auzi zgomotul unor portiere care se închideau.

Una.

Două.

Trei.

Poate mai multe.

Agenta scoase arma.

— Domnule Mercer…

— Da?

— Sper că tatăl dumneavoastră v-a moștenit încăpățânarea.

— De ce?

Se uită spre ușă.

Umbrele unor oameni începeau să se contureze în lumina slabă de afară.

— Pentru că exact acum începe adevărata înmormântare.

Iar undeva, în întuneric, un bărbat pe care îl îngropasem în urmă cu mai puțin de o oră lupta încă pentru viața lui.