Ani la rând îi intimidase pe chiriași.

Țipa.

Amenința.

Încasa bani fără acte.

Profita de oamenii vulnerabili.

Doar că nimeni nu avusese curajul să i se opună.

Până acum.

— Dacă a făcut asta Ioanei, poate face și altora, a spus Nea Vasile.
Trebuie să punem capăt odată pentru totdeauna.

Locatarii au fost de acord.

Au început să adune documente, mărturii și dovezi.

Spre surprinderea tuturor, lista neregulilor era uriașă.

În doar câteva săptămâni, autoritățile au început verificările.

Relu era convins că nimeni nu va îndrăzni să îl reclame.

Se înșelase.

Când inspectorii i-au bătut la ușă, a înțeles că vremurile se schimbaseră.

Au urmat amenzi.

Controale.

Explicații.

Pentru prima dată după mulți ani, omul care îi făcea pe alții să tremure era cel care tremura.

Între timp, viața Ioanei începea să se așeze.

Patronul atelierului observase cât de dedicată era.

Într-o după-amiază a chemat-o în birou.

— Ioana, de câți ani lucrezi aici?

— Aproape șapte.

— Și nu ai lipsit niciodată nemotivat.

— Încerc să-mi fac datoria.

Bărbatul a zâmbit.

— Începând de luna viitoare vei coordona atelierul.

Ioana a rămas fără cuvinte.

Promovarea venea la pachet cu un salariu mult mai bun.

În seara aceea, când a ajuns acasă, Mara a observat imediat că mama ei zâmbea.

— S-a întâmplat ceva frumos?

— Da, iubita mea.

— Mai frumos decât înghețata?

Ioana a râs.

— Aproape.

Au sărbătorit cu pizza și suc.

Pentru alții era ceva banal.

Pentru ele era o adevărată petrecere.

Au trecut lunile.

Iarna a venit și a plecat.

Primăvara a adus flori în fața blocului.

Iar comunitatea creată în jurul Ioanei devenea tot mai puternică.

Vecinii începuseră să organizeze seri comune.

Copiii se jucau împreună.

Oamenii vorbeau.

Se ajutau.