Regăsirea forței interioare

A râs. Nu răutăcios de tot — mai rău de-atât: a râs cum râzi de un copil care spune că se face aviator.

— Și cine ți-o ține, Marie? Tu? La cinzeci și cinci de ani? Femeie singură, la munte? Ciobanii lui Ion s-au împrăștiat deja pe la alții. Nu ține stâna cu lacrimi.

A avut dreptate într-o privință: mulți dintre oamenii lui Ion plecaseră. Dar nu toți. A doua zi dimineața, când am urcat la sălaș să văd ce mai e de văzut, i-am găsit acolo pe badea Ilie și pe badea Dumitru. Doi ciobani bătrâni, trecuți amândoi de șaptezeci de ani, cu palmele crăpate ca pământul în august. Aprinsesera focul, mulseseră, puseseră laptele la închegat, de parcă Ion doar coborâse în sat după tutun.

— Badeo, nu am de unde vă plăti încă, le-am zis, și mi-a tremurat glasul.

Badea Ilie nici nu s-a întors de la ceaun.

— Ne-a ținut Ion o viață, Marie. Anul ăsta te ținem noi pe tine. Vorbim de leafă la anul, dacă mai trăim.

Am ieșit din colibă și am plâns cu fața la munte, unde nu mă vedea nimeni.

Descoperirea rețetei

Telemeaua lui Ion era vestită. O căutau negustorii, o cerea un restaurant mare din Sibiu, la nunți se lăudau oamenii că au „brânză de la Ion din Jina”. Numai că Ion nu spusese nimănui rețeta întreagă. Nici mie. „O ai la mine sub pernă”, glumea el, și eu credeam că-i doar o vorbă.

Nu era o vorbă. Când am schimbat așternuturile din patul de la sălaș, am găsit sub pernă un caiet gros de aritmetică, unsuros, cu colțurile roase, cu paginile pătate de zer. Scrisul lui mărunt, cu creion chimic: cât cheag la câți litri, cum se schimbă laptele când oile pasc sus, la golul alpin, câte zile stă brânza în saramură toamna și câte primăvara, ce faci când laptele „nu leagă”. Pe o pagină, într-un colț, scrisese: „Nu te grăbi. Brânza simte graba.”

Am dormit cu caietul ăla sub perna mea, cum îl ținuse și el. Și am început să învăț.

Provocările brânzării

Nu vă spun că a mers. Prima roată de telemea am făcut-o amară. A doua s-a sfărâmat toată. Am vărsat lapte, am ars zerul, am plâns lângă ceaun de neputință, cu caietul deschis pe genunchi, și-am luat-o de la capăt. Badea Dumitru gusta, strâmba din nas, tăcea. Într-o zi, prin luna lui iulie, a gustat, s-a oprit, a mai luat o dată. S-a uitat lung la mine.

— Asta-i a lui Ion, a zis. Asta-i.

Și mi-a fost de-ajuns pentru încă un an.

Cine n-a muls oi la patru dimineața, în septembrie, la munte, nu știe ce-i frigul. Te scoli pe întuneric, cu lampa atârnată de grindă, și degetele nu te ascultă până nu le încălzești pe ugerul cald al oii. Aburul iese din lâna lor ca dintr-o pâine scoasă din cuptor. Laptele sună în șiștar întâi subțire, apoi tot mai gros, tot mai adânc. Miroase a lână udă, a iarbă strivită, a fum de aseară. Mă dureau șalele, mă dureau mâinile, îmi înghețau genunchii pe scăunelul de muls. Și în toate diminețile alea, trei ani la rând, am auzit în cap râsul lui Nicolae: nu ține stâna cu lacrimi, Marie.

Nu, Nicolae. Se ține cu mâini crăpate. Cu spate frânt. Și cu un caiet unsuros sub pernă.