Tăcerea de la barieră

Când roțile uriașe ale aeronavei au atins pista de aterizare, inimile celor doi frați băteau cu putere. Își îndepliniseră misiunea. Însă, odată ieșiți pe porțile terminalului de sosiri, realitatea i-a lovit ca un val de aer înghețat. În timp ce ceilalți colegi piloți și membri ai echipajului erau așteptați cu îmbrățișări, baloane și strigăte de bucurie de către familii, pentru Matei și Sebastian nu era nimeni acolo.

Nicio mamă care să plângă de mândrie văzându-i în uniformele albe cu epoleți aurii, niciun tată care să le strângă bărbătește mâna. Singurul lor sprijin era propria lor strânsoare. S-au îmbrățișat strâns în mijlocul aeroportului, în timp ce lacrimile au început să curgă necontrolat pe obrajii lui Matei, lăsând să iasă la suprafață toată durerea anilor de singurătate.

Buchetul pentru cei plecați

Văzându-i singuri și cu ochii înlăcrimați, o bătrânică care fusese pasageră în cursa lor s-a apropiat încet. În mână ținea un buchet superb de trandafiri roșii și albi, pe care îl cumpărase pentru o rudă care nu mai ajunsese la aeroport. Impresionată de noblețea și tristețea din ochii celor doi tineri comandanți, femeia le-a întins florile cu mâinile tremurânde.

„Nu sunteți singuri, băieții mei,” le-a șoptit ea, mângâindu-i pe umeri. „Părinții voștri nu au plecat de tot. Astăzi, când ați fost acolo sus, printre nori, ei v-au ținut de mână la manșă. Acest buchet este binecuvântarea lor, trimisă prin mine, pentru că ați demonstrat că aripile sufletului nu pot fi frânte de nicio încercare!”