Dumneavoastră Aveți Nevoie de o Casă, iar Fiul Meu Are Nevoie de Bunici

Ion și Elena au rămas tăcuți mult timp după ce Ana și-a terminat povestea. În curtea mică se auzea doar foșnetul frunzelor uscate și cotcodăcitul găinilor din spatele grădinii. David stătea pe treptele casei și îi privea curios, ținând în brațe o mașinuță roșie fără o roată.

Elena și-a șters discret colțul ochilor. În ultimii ani, viața îi devenise atât de rece și de lipsită de sens, încât aproape uitase cum este să simți că cineva are nevoie de tine. Iar acum, în fața ei, o tânără necunoscută îi întindea nu doar cheia unei case, ci și șansa de a se simți din nou utilă.

— Noi nu vrem să fim o povară… a spus Elena încet.

Ana a zâmbit obosit.

— Povară este singurătatea, doamnă Elena. Restul se poate rezolva.

Cuvintele acelea au căzut greu peste inimile bătrânilor. Ion a privit spre casa modestă, apoi spre grădina bine îngrijită. Nu era lux, dar era căldură. Era viață.

În acea după-amiază, pentru prima dată după multe luni, Ion și Elena au intrat într-o casă unde cineva i-a poftit la masă cu adevărat.

Ana a pregătit repede o ciorbă de legume și câteva felii de pâine coaptă în cuptorul vechi din curte. David stătea între Ion și Elena și îi bombarda cu întrebări:

— Dumneavoastră știți povești?
— Aveți nepoți?
— Vă place să mergeți cu bicicleta?
— Știți să faceți avioane din hârtie?

Ion a început să râdă pentru prima dată după foarte mult timp.

— Tinere David, cred că ai mai multe întrebări decât un reporter la televizor!

Băiatul a râs cu poftă, iar sunetul acela a umplut casa de lumină.