Povestea Ilincăi și a lui Argo

„Chiar o să strici nunta din cauza unui câine?” a întrebat Rareș.
Eu stăteam în bucătărie cu zgarda lui Argo în mână.
Până în clipa aceea, încă mai credeam că îl cunosc pe omul cu care urma să mă mărit.

Pe cuptor era 16:38. Țin minte ca o proastă. Încă țin minte. Mai erau patru zile până la nuntă. Pe masă erau plicurile cu numele invitaților, foaia cu așezarea la mese, bonul de la restaurant și telefonul care piuia de mesaje. A doua zi trebuia să avem cina cu părinții lui. Eu spălam paharele, fiindcă doamna Doina sigur le-ar fi ridicat spre lumină și ar fi găsit o pată.

Am lovit cu piciorul o pungă. Ceva a zăngănit înăuntru. M-am aplecat imediat, fiindcă sunetul acela îl știam prea bine.
Zgarda lui Argo era deasupra. Argo nu era acasă.

Sub zgardă erau castronul lui, lesa, punga cu pastile, jucăria veche și pașaportul veterinar. La început am stat și m-am uitat. Spuma îmi curgea de pe mâini pe gresie, sosul de pe aragaz bolborosea deja prea tare, dar eu nu mă mișcam.

„Rareș, unde e Argo?”

El și-a dat jos paltonul, l-a agățat de spătarul unui scaun și s-a uitat la cratiță.
„Ai stins aragazul?”

Eu țineam zgarda. El se uita la sos. Asta m-a terminat.
„Unde e câinele?”

„L-am dus.”
Nu am înțeles. Adică am auzit, dar nu am înțeles.

„Unde l-ai dus?”

„Într-un loc unde o să aibă grijă de el.”

Și atunci lumea s-a rupt în două.

Am tras punga în mijlocul bucătăriei și am răsturnat totul pe jos. Castronul s-a rostogolit sub dulap, pastilele s-au împrăștiat, pașaportul a căzut lângă piciorul meu. Rareș a făcut un pas, dar am ajuns eu prima.

„Ce loc?”

„Un adăpost. Un adăpost normal. Nu face fața asta.”

„L-ai dus pe Argo la adăpost?”

„Nu răscoli, Ilinca. Sunt lucruri de câine.”

Lucruri de câine.

Atunci mi-am amintit.

Și nu a fost ca o amintire frumoasă. A fost ca o lovitură în piept.

Mi-am amintit cum l-am adoptat pe Argo dintr-un adăpost mic, cum tremura într-un colț și nu se uita la nimeni. Mi-am amintit cum l-am luat acasă și cum prima noapte a dormit lângă ușa mea, de teamă să nu dispar. Mi-am amintit cum Rareș a râs atunci și a spus: „O să-l obișnuim cu regulile casei.”

Regulile casei.

Dar Argo nu a fost niciodată o regulă. A fost familie.

„L-ai dus… fără să-mi spui?”

Rareș a ridicat din umeri.
„E bătrân, Ilinca. Nu mai e ce trebuie. Nu voiam haos la nuntă. Părinții mei vin, fotografii vin, totul trebuie să fie perfect.”

Perfect.

Am râs. Dar nu era râs.

„Perfecțiunea ta costă un câine?”

El a deschis frigiderul.
„Nu exagera. O să-i fie mai bine acolo decât aici, cu medicamente și stres.”

„Stres?”

Am simțit cum îmi tremură mâinile.
„Tu nu ai fost aici când nu se putea ridica de jos. Tu nu i-ai schimbat apa de cinci ori pe zi. Tu nu l-ai ținut în brațe când îi era frică de furtuni.”