Suntem copii cu bucurii simple. Iubirea și urările voastre ne fac să ne simțim speciali!

Petrecerea se apropia, dar Andrei își promisese că, indiferent de ce se va întâmpla, va aduce un zâmbet pe chipul doamnei Ana.

În seara aceea, după ce și-a terminat treburile prin gospodărie, băiețelul s-a așezat pe banca veche din fața casei. Cerul era plin de stele, iar greierii cântau încet prin iarba înaltă.

Nu se putea opri din a se gândi la învățătoarea lui.

Doamna Ana nu era doar un profesor.

Era omul care îi învățase să citească primele cuvinte.

Era cea care îi încuraja atunci când greșeau.

Era cea care le spunea mereu că bunătatea valorează mai mult decât orice bogăție.

„Dacă ea este tristă, atunci trebuie să facem ceva”, șopti Andrei.

A doua zi dimineață, alergă direct la Maria și Ion.

„Am o idee!” strigă el înainte să intre pe poarta lor.

Maria îl privi curioasă.

„Ce idee?”

„Dacă doamna Ana nu poate veni la sărbătoare…”

„Da?”

„Atunci ducem sărbătoarea la ea!”

Ion deschise larg ochii.

„Cum adică?”

„Vom aduna urări de la toți copiii din sat. Vom face desene, felicitări și îi vom arăta cât de mult o iubim.”

Pentru câteva clipe, cei doi prieteni rămaseră tăcuți.

Apoi zâmbiră.

Era cea mai frumoasă idee pe care o auziseră.

În aceeași zi, cei trei au început să meargă din casă în casă.

Au vorbit cu fiecare copil din sat.

Au adunat foi colorate, creioane și panglici.

Unii copii au scris mesaje.

Alții au desenat flori.

Unii au făcut inimioare colorate.

Alții au scris doar câteva cuvinte simple:

„Te iubim, doamna Ana!”

„Să vă faceți bine repede!”

„Ne este dor de dumneavoastră!”

Pe măsură ce treceau orele, teancul de felicitări devenea tot mai mare.

Chiar și copiii mai mici, care încă nu știau să scrie, au desenat soare, fluturi și flori.

Fiecare desen purta aceeași emoție sinceră.

Iubire.

Respect.

Recunoștință.

Când au terminat, Maria a privit toate desenele așezate pe masă.

„Credeți că îi va plăcea?”

Andrei zâmbi.

„Nu cred.”

Maria îl privi surprinsă.

„Cum adică?”

„Sunt sigur că îi va plăcea.”

Toți au început să râdă.

Dar în adâncul sufletului lor exista încă o teamă.

Oare starea doamnei Ana se îmbunătățise?

Oare va putea să zâmbească?

Oare va avea puterea să îi primească?

A venit și ziua mult așteptată.

Satul era împodobit cu steaguri colorate.

În centrul comunei răsuna muzica.