PARTEA 2

Mateo a coborât scările frecându-și ochii, încă amețit după noaptea de petrecere. Mirosul de cafea proaspătă și de chilaquiles i-a atras imediat atenția. Pentru o clipă, a zâmbit. Era obișnuit ca mama lui să-l răsfețe, indiferent cât de urât se purtase cu ea.

Dar zâmbetul i-a dispărut în momentul în care l-a văzut pe Arturo așezat în capătul mesei.

Tatăl său.

Omul pe care nu-l mai văzuse de opt ani.

Mateo s-a oprit brusc pe ultima treaptă.

— Ce cauți aici? a întrebat el cu un ton agresiv.

Arturo nu s-a ridicat. Nu a ridicat vocea. Doar l-a privit în ochi.

— Stai jos.

— Nu-mi dai tu ordine.

— Astăzi, ba da.

Vocea lui Arturo era calmă, dar avea o fermitate pe care Mateo nu o mai întâlnise niciodată.

Carmen stătea în tăcere. Vânătaia de pe obrazul ei era vizibilă. Mateo a observat-o și pentru o fracțiune de secundă a simțit un junghi în stomac. Dar orgoliul lui a fost mai puternic.

— Dacă a plâns la tine, e problema ei.

Atunci Arturo a pus dosarul pe masă.

— Nu. Problema este a ta.

Mateo s-a apropiat încet.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că noaptea trecută ai trecut o linie pe care niciun om nu are dreptul să o treacă.

Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare.

— Mi-am lovit mama. Și? a spus Mateo sfidător.

Cuvintele lui au căzut în încăpere ca niște pietre.

Carmen a simțit cum inima i se rupe pentru a doua oară.

Nu palma fusese cea mai dureroasă.

Ci faptul că fiul ei nu regreta nimic.

Arturo și-a încleștat pumnii sub masă.

— Când aveai șapte ani, ai căzut de pe bicicletă și ți-ai rupt brațul. Mama ta a dormit trei nopți pe un scaun de spital.

Mateo a rămas tăcut.

— Când aveai doisprezece ani și făceai febră patruzeci, ea a lipsit de la muncă și aproape și-a pierdut slujba.

— Și?

— Și când eu am plecat, ea a rămas singură să te crească.

Mateo și-a întors privirea.

— Nu te-am rugat eu să pleci.

Arturo a închis ochii pentru o clipă.

Adevărul era că și el purta o parte din vină.

Plecarea lui lăsase un gol pe care Carmen încercase ani întregi să-l umple singură.

Dar nimic nu justifica ceea ce se întâmplase.

— Nu. Dar nici ea nu te-a rugat să devii omul care ești astăzi.

Cuvintele au lovit mai tare decât orice palmă.

Pentru prima dată, Mateo nu a avut un răspuns.

Arturo a deschis dosarul.

Înăuntru se aflau documente.

Contracte.

Copii după acte.

Hârtii oficiale.

— Ce e asta?

— Casa.

Mateo a încruntat sprâncenele.

— Ce-i cu ea?

— Nu este pe numele mamei tale.

— Cum adică?

— Este pe numele meu.

Mateo a rămas nemișcat.

— Și?

— Și începând de astăzi, nu mai locuiești aici.

Carmen și-a ridicat privirea.