PARTEA 2

Aerul mirosea a sare.

Aceeași combinație de ocean, lemn ud și alge pe care Mia o descria mereu cu un zâmbet nostalgic.

— Dacă închizi ochii, poți auzi marea respirând, îmi spunea ea.

Nu o înțelesesem niciodată.

Până atunci.

Am coborât geamul mașinii și am inspirat adânc.

Pentru o clipă, am simțit că Mia era din nou lângă mine.

Ca și cum ar fi stat pe scaunul din dreapta, cu picioarele strânse sub ea și cu părul dansând în bătaia vântului.

Orașul era exact cum îl descrisese de sute de ori.

Mic.

Liniștit.

Cu case vechi vopsite în alb și albastru.

Cu bărci de pescuit legănându-se în port.

Cu oameni care încă își cunoșteau vecinii pe nume.

Am găsit strada fără dificultate.

Casa Marthei apărea încă pe GPS.

O casă modestă cu două etaje și obloane albastre.

Însă când am ajuns în față, ceva mi s-a părut greșit.

Iarba era crescută prea mare.

Cutia poștală era ruginită.

Ferestrele păreau întunecate.

Prea întunecate.

Am oprit motorul.

Am luat sacoșele cu fursecuri și medicamente.

Și am mers spre verandă.

Am bătut o dată.

Apoi de două ori.

Niciun răspuns.

Am încercat soneria.

Nimic.

Un fior rece mi-a urcat pe șira spinării.

Atunci s-a deschis ușa casei vecine.

O femeie în vârstă a ieșit afară și s-a uitat lung la mine.

— Pot să vă ajut?

— Bună ziua.

Am încercat să zâmbesc.

— O caut pe Martha Davis.

Femeia a clipit surprinsă.

Apoi expresia i s-a schimbat.

Una dintre acele expresii care apar atunci când cineva nu știe cum să-ți spună un adevăr dureros.

— Dumneavoastră sunteți Ryan?

Am încremenit.

— Da…

Femeia și-a dus mâna la piept.

— Dumnezeule…

— Ce s-a întâmplat?

— Fiule…

Vocea ei s-a frânt.

— Martha a murit acum trei ani.

Sacoșa cu fursecuri mi-a alunecat din mână.

S-a lovit de trepte.

Cutia s-a desfăcut.

Fursecurile s-au împrăștiat peste tot.

Dar eu nici măcar nu le-am văzut.

Nu auzisem bine.

Nu putea fi adevărat.

— Nu…

— Îmi pare rău.

— Nu, nu este posibil.

Am făcut un pas înapoi.

— Vorbesc cu ea.

— Nu, fiule.

— Îi trimit bani.

— Știu.

Am rămas nemișcat.

Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că îmi va sparge pieptul.

— Ce ați spus?

Femeia s-a apropiat încet.

— Martha vorbea despre dumneata.

— Până când a murit.

— Era foarte recunoscătoare.

— Dar… dacă a murit…

Vocea mi-a tremurat.

— Cine a primit banii?

Atunci femeia a devenit palidă.

Foarte palidă.

— Credeam că știți.

— Să știu ce?

— După înmormântare a venit cineva.

— Cine?

— O femeie.

— Ce femeie?

— Nu știm exact.