Continuarea poveștii

Antonia a rămas nemișcată în pragul ușii. Pentru o clipă, a crezut că visează. Anii își lăsaseră amprenta asupra feței ei, iar vederea nu mai era la fel de bună ca odinioară. Totuși, ochii celor doi bărbați îi erau imposibil de uitat.

Ochii aceia pe care îi văzuse de atâtea ori privind cu foame spre bucata de pâine pe care le-o oferea. Ochii aceia care ascundeau frică, nesiguranță și speranță în același timp.

— Ștefan… Ionuț… sunteți chiar voi? a șoptit ea.

Cei doi au zâmbit larg.

— Da, mătușă Antonio. Noi suntem.

Femeia și-a dus mâna la gură. Lacrimile i-au umplut ochii.

Ultima dată când îi văzuse, erau doar niște copii slabi și obosiți, îmbrăcați în haine prea mari pentru trupurile lor fragile. Acum erau doi bărbați puternici, eleganți și siguri pe ei.

Vecinii priveau pe ascuns de după perdele. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă.

Antonia însă simțea că inima îi bate ca în tinerețe.

— Intrați, dragii mei, intrați…

Apartamentul era modest. Mobilierul era vechi, pereții aveau urme ale timpului, iar soba din colț părea la fel de bătrână ca proprietara ei.

Cei doi au intrat și s-au uitat în jur.

Totul era aproape neschimbat.

Pe masă se afla aceeași față de masă brodată.

Pe perete era aceeași fotografie îngălbenită cu soțul Antoniei.

Iar pe raftul din bucătărie se aflau aceleași căni ciobite din care le servea ceai în serile reci.

— Nu s-a schimbat nimic, a spus Ionuț zâmbind.

— N-am avut bani să schimb prea multe, a răspuns ea cu modestie.

Cuvintele ei au căzut greu în sufletele celor doi.

Ștefan și-a coborât privirea.

În copilărie nu înțelesese sacrificiile pe care le făcea această femeie.

Acum le vedea peste tot.

În pereții uzați.

În mobila veche.

În mâinile ei muncite.

În ridurile adânci care îi traversau chipul.

Antonia a pus apă la fiert.

— Vă fac un ceai.

— Nu trebuia să vă deranjați, a spus Ștefan.

— Pentru voi mă deranjez oricând.

Aceste cuvinte simple au trezit o avalanșă de amintiri.

Cu mulți ani în urmă, când erau doar doi copii abandonați de viață, Antonia era singura persoană care îi observa.

În fiecare dimineață îi vedea lângă piață.

Nu cerșeau.

Nu vorbeau cu nimeni.

Doar stăteau acolo.

Flămânzi.

Obosiți.

Uitați de lume.

Într-o zi, Antonia le-a întins două cornuri calde.

Nu a fost un gest măreț.

Dar pentru ei a însemnat totul.

A doua zi le-a adus supă.

A treia zi le-a dat două pulovere vechi ale fiului ei.

Iar încet, fără să-și dea seama, a devenit singura figură maternă din viața lor.

De multe ori împărțea cu ei mâncarea pe care și-o permitea cu greu.

Uneori renunța la propria cină pentru ca ei să nu adoarmă flămânzi.

Dar niciodată nu le-a spus asta.

Pentru ea era ceva firesc.

— Știți ceva? a spus Antonia turnând ceaiul. M-am întrebat ani de zile ce s-a ales de voi.

Ionuț a zâmbit.

— Și noi ne-am gândit la dumneavoastră în fiecare zi.

— Chiar?

— În fiecare zi.

S-a lăsat o tăcere plină de emoție.