Apoi Ștefan a început să povestească.

După ce au fost duși la centrul pentru copii, viața lor s-a schimbat treptat.

Nu a fost ușor.

Au trecut prin multe greutăți.

Au întâlnit oameni care i-au dezamăgit.

Au muncit din greu.

Au învățat să nu renunțe.

Dar ori de câte ori simțeau că nu mai pot continua, își aminteau de femeia care împărțise cu ei puținul pe care îl avea.

— Ne spuneați mereu că omul bogat nu este cel care are mult, ci cel care poate dărui, a spus Ionuț.

Antonia a zâmbit surprinsă.

Nu-și amintea să fi spus asta.

Dar probabil o făcuse.

— Vorbele acelea ne-au urmărit toată viața, a continuat el.

Astăzi, Ștefan conducea o companie de construcții.

Ionuț era arhitect.

Munciseră ani întregi pentru a ajunge acolo.

Nu deveniseră milionari peste noapte.

Succesul lor fusese construit pas cu pas.

La fel ca o casă solidă.

Dar niciodată nu uitaseră de unde plecaseră.

Niciodată nu uitaseră cine le întinsese prima mână.

Antonia asculta în tăcere.

Lacrimile îi curgeau încet pe obraji.

Era mândră.

Atât de mândră.

Ca și cum ar fi fost propriii ei copii.

La un moment dat, Ștefan a scos un dosar elegant.

L-a așezat pe masă.

— Ce este asta? a întrebat ea.

— Un mic cadou.

— Nu trebuia să-mi aduceți nimic.

— Ba da.

Ionuț a deschis dosarul.

Antonia a privit documentele fără să înțeleagă.

— Ce înseamnă toate acestea?

— Înseamnă că apartamentul acesta va fi renovat complet.

Femeia a clipit de câteva ori.

— Cum adică?

— Acoperiș nou.

— Instalație nouă.

— Mobilă nouă.

— Tot.

Antonia a rămas fără cuvinte.

— Dar eu nu pot plăti așa ceva.

Ștefan a zâmbit.

— Nu trebuie.

— Este din partea noastră.

— Pentru tot ce ați făcut.

Femeia a început să plângă.

Nu mai știa când fusese ultima dată când cineva se gândise la ea.

După moartea soțului și plecarea copiilor în alte orașe, viața devenise foarte liniștită.

Prea liniștită.

Zilele treceau una după alta.

Uneori fără ca cineva să-i bată la ușă.

Dar în acea dimineață, singurătatea ei se spărsese ca un geam vechi.

Și lumina intrase din nou în casă.

Însă surprizele nu se terminaseră.

Ionuț a scos din buzunar un plic.

— Mai este ceva.

— Ce anume?

— În urmă cu trei ani am creat o fundație.