AM HRĂNIT BEBELUȘUL ÎNFOMETAT AL UNUI ȘEF AL MAFIEI ÎNTR-UN JET PRIVAT – APOI MI-A SPUS CĂ NU VOI MAI PUTEA NICIODATĂ SĂ MĂ ÎNTORC ACASĂ

Partea a II-a – Promisiunea făcută la zece mii de metri altitudine

Cabina avionului devenise atât de tăcută încât Elena putea auzi vibrația motoarelor prin podea.

Toate privirile erau îndreptate spre ea.

Însoțitoarea de bord.

Bodyguarzii.

Și mai ales Matteo Volkov.

Omul despre care se vorbea în șoaptă în orașe întregi.

Omul care nu apărea niciodată în fotografii oficiale, dar ale cărui decizii schimbau destine.

Omul pe care oamenii îl numeau „rege” fără să îndrăznească să-i spună asta în față.

Elena își simțea genunchii moi.

Dar continua să meargă.

Pas după pas.

Până când s-a oprit în fața lui.

Bebelușul continua să scoată sunete slabe.

Nu mai avea energie nici să plângă.

Matteo ridică privirea.

Ochii lui erau de un gri rece.

Dar în spatele acelei răceli se ascundea ceva neașteptat.

Panică.

Panică pură.

— Pot să încerc? întrebă Elena încet.

Nimeni nu respiră.

Nimeni nu se mișcă.

Unul dintre bodyguarzi făcu instinctiv un pas înainte.

Dar Matteo ridică o mână.

Și omul se opri imediat.

Pentru câteva secunde care păreau ore, Matteo o privi.

Încercând să înțeleagă.

Încercând să decidă dacă putea avea încredere în ea.

În cele din urmă, întinse copilul.

— Dacă îi faci rău…

Nu termină propoziția.

Nu era nevoie.

Toată lumea înțelesese.

Inclusiv Elena.

Dar ea nu se temea pentru sine.

Se temea pentru fetiță.

Durerea recunoaște durerea

Când copila ajunse în brațele ei, ceva se schimbă.

Era atât de mică.

Atât de fragilă.

Atât de asemănătoare cu propriii ei gemeni.

Pentru o clipă, timpul dispăru.

Nu mai exista avionul.

Nu mai exista mafia.

Nu mai exista Matteo Volkov.

Existau doar o mamă îndurerată și un copil înfometat.

Lacrimile îi umplură ochii.

Nu pentru ea.

Pentru amintirea celor pe care îi pierduse.

Pentru camera goală de acasă.

Pentru jucăriile care nu mai erau atinse.

Pentru poveștile care nu mai erau ascultate.

Pentru toate diminețile care nu mai veneau.

Bebelușul se lipi instinctiv de ea.

Iar Elena simți cum inima i se frânge și se vindecă în același timp.

O liniște imposibilă

După câteva minute, plânsul încetă.

Complet.

Fetița adormise.

Respira liniștit.

Mulțumită.

În siguranță.

În avion se instală o tăcere aproape sacră.

Unul dintre bodyguarzi își șterse discret ochii.

Însoțitoarea de bord își întoarse privirea.

Iar Matteo rămase nemișcat.

Ca și cum nu mai știa cine este.

Ca și cum lumea lui fusese zdruncinată.

În cele din urmă se apropie.

Privea copilul.

Apoi pe Elena.

Apoi din nou copilul.

— Nu a mai dormit așa de când a murit mama ei.

Vocea lui era aproape o șoaptă.

Pentru prima dată nu suna periculos.

Suna doar obosit.

Adevărul despre pierdere

— Câți ani are? întrebă Elena.

— Opt luni.

— Și mama?

Matteo închise ochii.

— Acum șase săptămâni.

Nimeni nu mai spuse nimic.

Durerea era suficientă.

Nu avea nevoie de explicații.

Elena înțelese imediat.

Recunoscu acel gol.