Ecoul unui zâmbet în furtună

Numele meu este Elena. Am șaptesprezece ani, iar lumea mea a fost redusă, în ultimul an, la pereții albi ai unei camere de spital și la mirosul persistent de dezinfectant. Sunt o fată „alefată” de destin, dacă pot spune așa, pentru că boala m-a învățat lecții pe care cei de vârsta mea le vor înțelege abia la bătrânețe. Cancerul mi-a luat părul, mi-a luat energia și mi-a limitat pașii, dar refuză să-mi ia vocea și lumina din priviri.

„În fiecare zi încerc să zâmbesc, chiar dacă sunt momente în care durerea mă lasă fără putere…”

Lupta invizibilă

Diminețile sunt cele mai grele. Când deschid ochii, prima senzație este greutatea. Nu e doar oboseala, e ca și cum o mână nevăzută mi-ar apăsa pieptul, amintindu-mi că lupta continuă. Mă uit în oglindă și uneori nu mă recunosc. Chipul meu este palid, obrajii supti, iar lipsa părului îmi expune trăsăturile cu o brutalitate pe care nu o pot ignora. Totuși, în secunda următoare, îmi forțez colțurile buzelor să se ridice. De ce? Pentru mama. Pentru că în spatele ușii, ea plânge în tăcere, iar singurul mod în care pot să o susțin este să îi ofer un zâmbet, oricât de fragil ar fi.

Boala asta nu este doar despre celule care se multiplică greșit. Este despre pierderea controlului. Am fost o elevă de nota zece, visam să devin pianistă. Acum, degetele mele abia mai au forța să apese pe tastele unui pian imaginar pe marginea patului. Dar muzica nu a murit. Ea se aude în mintea mea, compunând simfonii ale speranței în nopțile în care somnul refuză să vină.

O rază de lumină: Andrei

Într-o marți gri, a apărut Andrei. Era un voluntar care venea să citească povești copiilor din secția de oncologie. Nu mă vedea ca pe o pacientă, ca pe un număr de dosar. M-a văzut ca pe Elena. Când mi-a citit prima dată, nu a ales o poveste de copii, ci poezii de Eminescu. Vocea lui, caldă și așezată, a umplut camera de o pace pe care nu o mai simțisem de luni de zile.