PARTEA 2 – Adevărul din spatele păpușii

Zgomotul ferestrei trântite din camera Sofíei a rupt tăcerea ca un cuțit.
Am alergat pe hol fără să mai simt podeaua sub picioare. Inima îmi bătea atât de tare încât îmi acoperea respirația.

— Sofía! am strigat, împingând ușa camerei ei.

Fetița stătea în colțul camerei, cu păpușa strânsă la piept.
Dar ceva era diferit.
Ochii ei nu mai erau doar speriați.
Erau goi.

— Mamă… a șoptit ea, — el a fost aici.

— Cine, iubirea mea? Cine a fost aici?

Sofía a ridicat încet păpușa.
Un mic LED roșu clipea în ochiul de sticlă.

În acel moment am înțeles că nu fusese niciodată doar o jucărie.

Daniel a sosit în mai puțin de o oră. A desfăcut păpușa cu mâini tremurânde, iar când a scos modulul electronic, a încremenit.

— Mariana… asta nu e o simplă cameră. E transmisie live. Cineva o vede în timp real.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— De cât timp? am întrebat.

Daniel a evitat privirea mea.
— De luni de zile.

În acel moment, totul a devenit clar: fiecare conversație, fiecare mișcare a Sofíei, fiecare moment de singurătate fusese urmărit.

Rodrigo a ajuns imediat după aceea. Când a văzut dispozitivul, a înjurat printre dinți.

— Nu e Esteban singur, a spus el. Nu ar fi putut face asta singur.

Am simțit cum aerul din cameră se schimbă.

— Mai e cineva, am șoptit.

Telefonul meu a vibrat. Mesaj necunoscut:

„Ai găsit păpușa prea devreme. Jocul se accelerează.”

Sofía s-a ascuns după mine.

— Mama… vocea aceea… nu era din păpușă. Era din pereți.

Am ridicat privirea spre camera ei. Daniel a început să caute în grabă. În câteva minute a găsit microfoane ascunse în prize, în veioză, chiar și în detectorul de fum.

Casa nu era o casă.
Era un cuib de observație.

Rodrigo a închis ochii.

— Am fost monitorizați de ani de zile… a spus el. Esteban nu a ieșit niciodată complet din viața mea.

PARTEA 3 – Umbra lui Esteban

În acea noapte nu am dormit.
Am stat în sufragerie, cu Sofía între mine și Rodrigo, în timp ce Daniel deconecta fiecare dispozitiv găsit.
Dar adevărul era că nu mai aveam control asupra nimic.

La ora 03:17, lumina din bucătărie s-a aprins singură.

Pe masa din sticlă era o altă cutie.

Fără expeditor.

Înăuntru: o fotografie veche cu Valeria, iar pe spate un mesaj scris de mână:

„Ai ales să continui adevărul ei. Acum vei plăti cu adevărul tău.”

Rodrigo a lovit masa.

— Ajunge. Mă duc la poliție.

Dar înainte să plece, telefonul meu a sunat.

Voce masculină. Calmă. Rece.

— Mariana… ți-ai amintit în sfârșit de mine.

Sofía a început să tremure.

— Mama… vocea e aceeași.