Unitatea 17
Telefonul continua să vibreze în mâna mea.
Mama.
Din nou.
Același nume pe ecran.
Aceeași senzație rece care îmi urca pe șira spinării.
Bipăitul din interiorul Unității 17 devenea tot mai insistent.
Agenta FBI mă privea fără să clipească.
— Nu răspundeți, domnule Mercer.
— Este mama mea…
— Știu cine este.
— Atunci de ce să nu răspund?
Femeia inspiră adânc.
— Pentru că omul care v-a trimis aici și-a riscat viața ca să ajungeți înainte de acel apel.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că timpul contează.
Bip.
Bip.
Bip.
Sunetul venea din spatele ușii metalice.
Mi-am privit cheia de alamă.
Numărul 17 strălucea în lumina rece a serii.
Deodată, tot ceea ce crezusem despre ultimele zile începea să se destrame.
Tatăl meu murise.
Sau cel puțin asta mi se spusese.
Îl văzusem în sicriu.
Îi ținusem mâna rece.
Îi sărutasem fruntea.
Îmi luasem rămas-bun.
Și totuși…
Sicriul era gol.
Groparul nu păruse nebun.
Nu păruse un om care inventa povești.
Părea un om îngrozit.
Un om care purtase douăzeci de ani un secret prea greu.
Mi-am introdus cheia în lacăt.
Metalul scârțâi.
Agenta făcu un pas în spate.
— Ce este acolo?
— Veți vedea.
Am rotit cheia.
Ușa se deschise încet.
Iar ceea ce am văzut înăuntru mi-a tăiat respirația.
Unitatea nu era plină cu mobilier.
Nici cu cutii.
Nici cu obiecte vechi.
Era amenajată ca un birou.
Un birou complet funcțional.
Pe pereți se aflau fotografii.
Hărți.
Dosare.
Ecrane.
Iar pe masa din centru se afla un laptop deschis.
Pe ecran apărea fotografia tatălui meu.
Vie.
Recentă.
Nu o fotografie veche.
Una făcută cu doar câteva zile înainte.
Genunchii aproape că mi s-au înmuiat.
— Dumnezeule…
Agenta intră după mine.
— Raymond Mercer nu era cine credeați.
— Era contabil.
— Nu.
— Director financiar.
— Nici asta.
M-am întors spre ea.
— Atunci cine era?
Privirea ei deveni gravă.
— A fost colaborator federal timp de douăzeci și șapte de ani.
Lumea parcă se opri.
— Ce?
— Tatăl dumneavoastră a lucrat sub acoperire într-o investigație financiară care a implicat mai multe state.
Am rămas fără cuvinte.
Omul care mă învățase să merg pe bicicletă.
Omul care îmi făcea clătite duminica.
Omul care nu rata niciun meci de baseball al copiilor mei.
Agent federal?
Era absurd.
Imposibil.
Dar dosarele din jurul meu spuneau altceva.
Pe unul dintre rafturi am văzut zeci de fotografii cu oameni necunoscuți.
Pe altul erau documente marcate CONFIDENȚIAL.
Pe masă se afla un plic alb.
Pe el era scris:
Pentru Julian.
Exact scrisul tatălui meu.
Mâinile îmi tremurau când l-am deschis.
Înăuntru era o scrisoare.
Și o fotografie.
Mai întâi am privit fotografia.
Am simțit cum sângele îmi îngheață.
Era mama.
Lângă un bărbat necunoscut.
Fotografia părea recentă.
Foarte recentă.
Apoi am început să citesc.
„Julian, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că planul meu a funcționat.”
Am înghițit în sec.
„În primul rând, trebuie să știi ceva dificil: nu am murit.”
Mi s-a făcut rău.
Am recitit propoziția.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
Dar cuvintele nu se schimbau.
„Nu am murit.”
— Nu…
