Într-o zi de Vinerea Mare, o întâlnire neașteptată îmi va schimba perspectiva asupra sărbătorilor. O fetiță de 15 ani, cu mâini crăpate și o inimă plină de dorințe simple, mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat bucuria de a avea puțin. Această poveste ne invită să reflectăm asupra valorilor esențiale și a recunoștinței, în contrast cu goana după bunuri materiale.

Întâlnirea cu Ionela

O fetiță slăbuță îmi întindea o legătură de mărar, iar când i-am văzut mâinile am uitat de tot ce aveam de făcut. Palme crăpate, aspre, cu pielea plesnită la încheieturi și cu unghiile scurte, roase, cum nu am mai văzut la nicio adolescentă. Mâini de om bătrân. Numai că fata avea 15 ani.

Era Vinerea Mare și eu alergam prin parcarea pieței din Roman ca o apucată. Aveam lista în cap: drob, un cozonac de la raft, șunca aia anume după care dădusem deja o tură prin trei magazine, că doar aia îi place soțului meu. Nu avusesem timp de nimic anul ăsta. Mă certam singură în gând că iar iese un Paște făcut pe fugă.

Și atunci am dat de ea.

Pe o pătură decolorată, întinsă pe asfaltul rece de lângă intrare, avea câteva legături de pătrunjel, de ceapă verde și de mărar, ude încă de rouă. Atât. O copilă cu o geacă subțire, cu părul prins într-o coadă, care se ridica în picioare de fiecare dată când trecea cineva pe lângă ea.

— Luați mărar, doamnă? E de la noi, din solar, mi-a zis.

M-am oprit. La început mai mult ca să-mi trag sufletul. Dar pe urmă i-am văzut iar mâinile alea și nu am mai fost în stare să plec.

Viața de zi cu zi a Ionelei

— Câți ani ai, draga mea?

— 15. Fac 16 la toamnă.

I-am întins 10 lei pe două legături și am mai rămas. Nu știu de ce.

— Și stai singură aici, în ziua asta?

A dat din umeri, fără pic de milă de sine.

— Cu bunica. De când a murit mama, doar noi două am rămas. Ea nu mai poate sta mult în picioare, așa că vin eu. Avem un solar în spatele casei, la Săbăoani. Ce iese, mai vindem.

Vorbea liniștit, cum vorbește un om mare despre lucruri pe care le-a acceptat demult. Nu se plângea. Asta m-a durut cel mai tare — că nu se plângea.

— Și tata? am întrebat, deși știam că nu ar fi trebuit.

— Nu l-am cunoscut. Suntem doar eu și bunica.

Am rămas acolo, cu coșul greu într-o mână, cu pungile alea lucioase de la raft foșnind, și dintr-odată mi s-a părut că mă uit la mine de acum treizeci de ani, când și la noi acasă se strângea ban cu ban.

Dorințele simple ale unei fetițe

Nu știu ce m-a împins, dar am întrebat-o:

— Ție ce ți-ai dori de Paște, Ionela?

S-a gândit puțin. A zâmbit. Și mi-a răspuns ceva ce nu mai pot să uit:

— Să apuc și eu să stau la masă cu bunica. Anul trecut am vândut chiar în ziua de Paște, că-i trebuiau bani de pastile bunicii. Mi-aș dori doar să stăm amândouă la masă, ca lumea, măcar o dată.

Atunci mi-a căzut coșul din mână. Chiar acolo, pe asfalt. Au sărit borcanele, s-a rostogolit cozonacul în punga lui, iar eu stăteam ca proasta și mă uitam la ea.

Nu-și dorea nimic. Nici telefon, nici haine, nici bani. Voia doar să stea la masă cu bunica ei.

M-am aplecat să-mi strâng lucrurile, iar ea a sărit imediat să mă ajute, cu mâinile alea ale ei. Și ca să nu mă vadă că-mi tremură bărbia, i-am zis repede:

— Da’ tu ce-o să porți de Paște?

I s-au aprins ochii. Adevărat, i s-au aprins.

— Am o rochie! Mi-am luat prima rochie după 3 ani. E albastră, cu floricele. O port la biserică duminică.

O fată care avea palme de babă și care nu-și dorea nimic pentru ea se bucura de o rochie de câțiva zeci de lei ca de cea mai mare comoară din lume.